Interviu  -  Dan Burcea  -  

Călătoare neobosită, ghid montan, rapsod, poetă și muziciană, Estelle Cantala își dedică timpul și talentul descoperirii a noi ținuturi, departe de turismul de masă și acordând timpul necesar observației atente a zonelor vizitate pentru a le sesiza în felul acesta adevărata frumusețe. Stabilindu-se o vreme în ținuturile din Maramureș, această franțuzoaică venită din munții Pirinei a învățat limba română, ba chiar și dialectul local, reușind astfel să culeagă un număr însemnat de basme, din care 11 au apărut de curând în volumul Contes roumains du Maramureș (Basme românești din Maramureș), la Éditions du Jasmin .

Care a fost primul dumneavoastră contact cu România și de unde vă vine interesul pentru țara noastră?

În 2006 am lucrat în Elveția în domeniul dezvoltării zonelor regionale. Într-o perioadă cu mai puțină activitate, căutând un nou loc de muncă, mi s-a propus un schimb cu țările din Europa Centrală și de Est. Am fost imediat interesată de ideea de a petrece mai multe luni într-o regiune de care eram foarte atrasă – mai ales în domeniile pe care le cunoșteam în ansamblu: muzica balcanică și influențele ei în muzica occidentală contemporană, scriitorii deja cunoscuți în Franța, capitalele pe care le putusem vizita în cursul unui semestru universitar pe­trecut la Viena. Am ezitat între România și Sankt-Petersburg. Pâ­nă la urmă, am ales România, oarecum din instinct. Cum am fost dintotdeauna pasionată de limbile străine, m-am gândit că aș putea să învăț româna mai ușor decât rusa în șase luni, câta dura șederea mea. În fine, munții mă atrag foarte mult, iar natura sălbatică mă in­spiră; perspectiva de a descoperi Carpații mă fascina.

În aprilie 2006 am ajuns într-un sat izolat din Maramureș, în plină perioadă înzăpezită a săr­bătorilor de Paște. Imersiunea cul­turală a fost totală. Am colaborat mai întâi cu o asociație locală pentru conservarea și dezvoltarea culturii tradiționale rurale. Am mers apoi la Baia Mare, pentru a-mi continua activitatea în domeniul ecoturismului sub îndruma­rea unui ghid turistic. Șederea a durat patru luni. M-am întors trei ani mai târziu și am rămas un an și jumătate, mergând de mai multe ori la București, unde am lucrat în cadrul unui ONG an­gajat în domeniul economiei so­lidare – eu eram parteneră și o lună am lucrat ca voluntară. De atunci merg regulat în România, în special pentru a-i însoți pe turiștii amatori de trekking, prestații pe care le propunem din 2010 îm­preună cu un ghid montan experimentat din Maramureș.

Când ați făcut cunoștință cu folclorul românesc – includ aici muzica, olăritul, portul țărănesc etc.?

Cunoșteam în mod superficial muzica tradițională, prin inter­mediul Taraf de Haïdouks sau al trupei Bratsch sau prin influen­țele balcanice ce se regăsesc în muzică. La sosirea în Maramureș am avut șansa să petrec mai mult de o lună împreună cu muzicieni profesioniști de talent, care m-au inițiat în domeniul specific al muzicii tradiționale maramu­re­șene. Fundația lor își propunea de asemenea să se îngrijească și să facă recunoscute toate comorile tradiționale locale, muzică, dan­suri, bucătărie, rituri arhaice țărănești, artizanat… Aveam aceleași ocupații zilnice ca și gazdele mele; scopul invitației locuitorilor sa­tului era să descopăr în pro­funzime bogățiile culturale rurale din Maramureș. Colabo­rarea ulterioară cu un ghid turistic din Baia Mare mi-a fost foarte folositoare. Era un om pasionat de istoria și cultura locală, pe care le cunoștea perfect. Împreună ne-am hotărât să pu­nem bazele unui sejur eco-turistic bazat pe excur­si­ile pedestre pe munte, inițiativă pe care am pre­luat-o trei ani mai târziu.

Vorbiți perfect românește, atât limba literară, cât și limba țăranilor din Maramureș. Cât timp și mai ales perseve­rență a necesitat această învățare?

N-aș spune că vorbesc perfect românește. Mă descurc pentru cât am nevoie. Aș fi fericită să învăț să vorbesc mai bine, în special să am un acces mai profund la poezie, care îmi place mult, la teatru… Am început să învăț românește în Elveția, cu puțin înainte de prima mea ședere în România, cu aju­torul unei metode autonome gă­­sită la mediateca orașului – și care fun­cționa cu casete audio! Le-am împrumutat și luat cu mine în Maramureș. Gazda mi-a făcut rost de un casetofon vechi. Îmi amin­tesc foarte bine de aceste momente cu interlocutori foarte vorbăreți, ascultând casetele sub șopronul din grădină, în compa­nia cântece­lor de păsări. Am învățat româna în mare parte de la locuitori, de la prieteni. În sat, la început, nimeni nu vorbea franceza sau engleza; m-am stră­duit prin urmare să mă înțeleg în română. La Baia Mare, ghidul turistic cu care lucram vorbea foarte bine franceza și m-a învățat multe cuvinte și expresii (dar și basme și glume). M-a ajutat mult și faptul că am lucrat alături de o trupă de studenți de la Uni­ver­sitatea de Nord de la Baia Mare, precum și vizitele mele repetate în România.

În urma acestor vizite ați reușit să adunați adevărate comori de literatură orală. Cum ați procedat ?

Am cules numeroase basme și mituri locale care mi-au fost în­credințate de oameni pe care i-am întâlnit din întâmplare sau în circuitele pedestre prin regiune. Ghidul turistic de la Baia Mare mi-a transmis multe basme legate de locurile pe care le-am vizitat. Gazdele care ne-au primit cunoș­teau fiecare câte o poveste, câte o legendă. Așa am făcut cunoștință, de exemplu, cu personajul lui Pintea Haiducul, un fel de Robin Hood al locurilor, cu alte figuri care reveneau mai des, cum ar fi Fata Pădurii, strigoii și alte du­huri ale nopții… Foarte des, dacă te iei după spusele sătenilor, îți este greu să ghicești dacă e vorba sau nu de creaturi imaginare sau de figuri care au existat cu ade­vărat într-un trecut destul de apropiat. Sunt fascinată de acest lucru. Am căutat ulterior mate­riale la mediateca de la Baia Mare: basme, proverbe și zicători, cân­tece și strigături, legende ale locurilor… A fost ca și cum apuca­sem un fir pe care-l depănam fără sfârșit, scoțând rând pe rând la iveală aceste comori. La bibliotecă am găsit multe lucrări (mono­grafii, culegeri, lucrări științifice) printre care și cărțile Mariei și ale lui Pamfil Bilțiu, doi etnologi din Maramureș, autori ai unei colecții importante de culegeri, de arhi­vare și sintetizare a unui important material etnologic datând încă din anii șaptezeci. Am vorbit despre această descoperire cu Crina Bod, profesor de literatură la Univer­sitatea de Nord din Baia Mare. Crina știa despre acești etnologi și mi-a încredințat un material de sinteză în care erau adunate și clasate basmele culese cu patruzeci de ani în urmă sub formă de în­registrări, deseori in­complete, retranscrise fidel în dialect. Aceas­ta a constituit pen­tru mine o bază solidă în retranscrierea basmelor din Maramu­reș. În cursul verii din 2012 am făcut primele înregistrări a mai multor povestitori și po­vestitoare din Breb și Poienile Izei. Am putut constata ceea ce mi se spusese, și anume că basmele erau în mare parte uitate și că memoria săte­nilor era pe cale să se șteargă și ea. Cu toate acestea, am reușit să culeg un anumit nu­măr de basme, unele noi, chiar dacă incomplete, conținând per­sonaje cunoscute, dar și scrise într-o limbă aparte, cu un fel spe­cific de a le povesti, cu o șiretenie anume, cu expresii și intonații în voce care-mi erau de mare folos. În 2017, m-am întors din nou în aceleași sate, dotată de data aceasta cu un aparat adaptat de înregistrare. În paralel cu procesul de culegere propriu-zis al bas­melor, în special al celor legate de Fata Pădurii, trebuia să înregis­trăm vocile, intonațiile, muzica locului. Inten­ționăm de altfel să integrăm o parte acus­matică pornind de la această limbă atât de colorată în noul spectacol de basme și mu­zică al Companiei Le Cri de la Miette (companie din Pirineii Orientali cu care lucrez din 2016).

Pentru volumul pe care l-ați publicat, ați selecționat 11 basme cu ilustrații de Marie Legrand. Este prima oară când lucrați cu această ilustratoare de talent?

Saad Bouri, editorul meu, este cel care a ales-o pe Marie Legrand pentru a ilustra basmele româ­nești din Maramureș. Am avut totală încredere în el și nu am fost dez­a­măgită. În momentul în care am descoperit interpretarea în imagini făcută de ea am fost foarte emo­ționată. Am apreciat precizia detaliilor, precum și tușa creionului său, originală și sensibilă.

Care au fost criteriile de alegere a materialului inclus în volumul dumneavoastră?

Unele basme s-au impus de la sine prin frecvența cu care le-am întâlnit pe teren. Pintea Haiducul, de pildă, eroul din satul Breb și din Munții Gutâiului, în special de pe cărarea ce duce către Creasta Cocoșului, de unde se vede locul de unde se crede că a sărit ca să scape. A urmat Feciorul și broasca, care mi-a fost relatată de o povestitoare plină de farmec, baba Floare, într-o versiune incompletă și un pic diferită. Tot ea mi-a dezvăluit și toate bles­temele ce se puteau rosti împotri­va unei femei prin intermediul acestui animal – îmi povestea toate acestea ca fiind lucruri adevărate, folosite de curând, într-un trecut apropiat. În mare parte, m-am luat după instinct, reținându-le pe cele care „poves­teau ceva“. Nu poți să știi nicio­dată cu siguranță de ce o poveste „îți spune ceva“ sau „te impre­sionează“. Dar poți să simți acest lucruri pe măsură ce povestea se deapănă. Personal, acord o aten­ție deosebită magiei pe care ea o poartă. De altfel, trebuie să spun că nu tot materialul pe care-l aveam la dispoziție era ușor ex­ploatabil. Am ales prin urmare textele conținând o tensiune narativă puternică, cele pentru care puteam construi o intrigă, un deznodământ. Am preferat înde­osebi basmele care includeau planuri succesive de peripeții, de încercări, de metamorfoze deseori aproape haotice… acea culoare arhaică, așa cum am întâlnit-o în mod recurent în basmele româ­nești. Una dintre ele, Omul și făina, este oarecum simplă din punctul de vedere al construcției, dar ea m-a fermecat prin misterul și prin poezia ei țesută în jurul ideii de secret, de forță a tăcerii.

În fine, am rămas în sfera basmelor misterioase. Nu am dorit să introduc în acest volum basme hazlii, de exemplu, exis­tente în mare număr – în jurul figurii lui Păcală sau al unor personaje diabolizate, cum ar fi cele cu țigani, cu popa sau cu femei viclene…

Ce dificultăți ați întâmpinat în traducere ?

Precizez că este vorba de o muncă de re-scriere a basmelor și nu de traducere. Am operat această reconstruire pornind de la mo­tivele găsite în materialul înregistrat care, în general, nu cuprindeau basmele în integralitate, așa cum spuneam mai sus. În multe cazuri, sătenii nu-și mai aduceau aminte basmul în întregime. Același lucru se întâmplase și în cazul culege­rilor Mariei și ale lui Pamfil Bilțiu. Dacă ar fi să folosesc o metaforă, aș zice că e ca și cum ai dispune de un ghiveci făcut din bucăți de stofă și de ideea de bază conform căreia se va realiza forma lui definitivă. Cusătura este făcută cu ajutorul acestor elemente de ba­ză, la care am adăugat pe parcurs un număr însemnat de bucăți. Această muncă a scrisului m-a motivat și m-a făcut să mă in­ves­tesc în realizarea acestui șantier pasionant, atât în calitate de scriitoare, cât și de povesti­toare, și nu ca traducătoare sau etnolog. Am reconstruit aceste basme din punct de vedere lite­rar. Dincolo de reconstituirea părților care lipseau din text, lucru care-ți oferă o adevărată tensiune și jubilație creativă, mi-a plăcut să malaxez limba, să îi dau formă, să descopăr modul în care textul românesc se supra­punea ca într-o oglindă deforman­tă cu limba mea maternă oferind câteva scânteieri noi, proprii acestui transfer de ima­gini. Așa se face că poți întâlni pe ici – pe colo unele expresii sau cuvinte românești care nu ar fi putut fi redate altfel, ca și unele turnúri în franceză care și-au împrumutat caracterul straniu de la cele românești. Folosirea tran­scrierilor și a înregistrărilor în dialect a necesitat traducerea unor pasaje, a unor cuvinte-cheie și cel mai adesea o interpretare a acestora. De exemplu, în Băiatul din tei, pentru cuvântul Zmeu, care denumește un monstru în general antropomorf, putând lua însă diverse forme, printre care cea de balaur, am ales să-l traduc prin ogre [căpcăun], deoarece personajele înspăimântătoare evo­cate îmi apăreau ca având o formă „umană“.

În afară de acest volum, vă produceți și pe scenă însoțită de acordeon. În ce constau aceste spectacole?

Sunt spectacole de basme și de cântece, susținute pe scenă de cele mai multe ori de o poves­titoare și de un muzician. Scenografia este foarte simplă, con­stituită din câteva elemente de mobilier. Actul de a povesti im­pune lipsa lecturii, desfășurân­du-se pe măsură ce imaginarul celui care povestește este îm­părtășit împreună cu publicul, într-o interacțiune permanentă. Basmele din Maramureș sunt acompaniate de un contrabasist care cântă pe alocuri o melodie, alteori doar câteva note sau acorduri, dar punctând și pauze în surdină și profitând de toate posibilitățile acestui instrument. Între basme sau în cursul uneia dintre ele inserăm inter­ludii mu­zicale interpretate de mine la acordeon. Am ales cân­tece tra­diționale românești care au legătură cu basmele, dar și compoziții proprii în română. Aceste specta­cole sunt montate împreună cu o actriță/ regizoare care face parte din Companie: pentru a asigura coordonarea dintre text și muzică, echilibrul și dialogul dintre ele, cât și folosirea spațiului, este ne­voie de o aranjare cu totul specială atunci când spectacolul se petrece pe o scenă de teatru.

Ați păstrat legătura cu România, mai ales cu oamenii din Maramureș?

Bineînțeles! România este țara mea de adopție, de care sunt le­gată prin relații de prietenie foarte puternice. De la prima mea ședere mai lungă din 2009-2010, am revenit în Maramureș din doi în doi ani ca însoțitoare în va­canțele în care dăm spectacole de basme. Îmi fac întotdeauna timp să dau o fugă la Baia Mare și la București, dar și să fac, de pildă, înregistrări prin sate. Cercetările mele de folclor în inima ținutu­rilor românești con­ti­nuă. Așa cum spuneam mai sus, pregătim actualmente un spectacol îm­preu­nă cu Compania Le Cri de la Miette, care va avea forma unui cabaret public de basme, cu mu­zică acustică și cântece, cu crea­ții sonore bazate pe vocile sătenilor, cu forme de marionete abstracte. Dorim să propunem un periplu în compania figurilor stranii, a spectrelor și strigoilor, având-o ca ghid pe Fata Pădurii. Sunt în plină activitate de scris, pornind de la înregistrările pro­prii și de la colecția Mariei și a lui Pamfil Biltiu. În plus, apariția cărții mele mi-a oferit ocazia să în­tâlnesc multă lume, mai întâi la Céret, la me­diateca orașului în care lo­cuiesc, în Pirineii Orien­tali. O altă ședință de autografe este progra­mată pentru luna februarie, iar o altă întâlnire cu elevii unei școli elementare este prevăzută în cadrul unui specta­col școlar. Pe 16 și 17 martie voi par­ticipa la târgul de carte de la Saint-Ger­vais-la-Forêt. O altă în­tâlnire este prevăzută la In­stitu­tul Cul­tu­ral Român de la Paris. Mă aș­teaptă, după cum vedeți, o mulțime de activități interesante în compa­nia basmelor româ­nești.

Traducere de Dan Burcea

Galerie foto