In fine, nu mai sint nevoit sa butonez seara de seara telecomanda patinind intre talk show-uri. M-am apucat, in ultima vreme, sa mai urmaresc si filme dupa ora zece. Ceea ce e bine.
Rau e ca am devenit un cetatean neinformat. Trebuie sa recunosc, de exemplu, ca habar n-am cum sta treaba cu uninominalul. Si-am constatat ca n-am habar intr-o asemenea masura, incit aproape mi s-a facut rusine. Iar din ziua in care mi s-a facut rusine, am revenit la obiceiurile de altadata.
Din nou ziare, din nou ora 19, din nou talk show-uri. Uninominal peste tot, contre intre analisti, contre intre politicieni, laptopuri cu audio file-uri, mitinguri de sustinere a referendumului condimentate cu sloganuri electorale s.a.m.d. Iar dupa toate astea, urmarite pina in maduva lor, tot n-am inteles nimic. Uninominalul mi-a devenit prieten, personaj, am inceput sa-l numesc amical Uninomi, pentru ca asa faci cu lucrurile care-ti bintuie mintea, le imbraci intr-o formula mai de sueta, mai de dat coate. Il edulcorezi, care va sa zica, pentru a-ti fi mai familiar. Insa Uninomi-ul mi-a ramas familiar numai la acest nivel, intrucit n-am priceput si pace cu ce se maninca variantele lui. Ceea ce m-a facut sa ma simt si mai rusinat, obligindu-ma sa gindesc ca, de cind am lasat balta preocuparile politice, mi s-a sters din minte si capacitatea de a intelege niste lucruri care, altfel, sint la degetul cel mic al oamenilor cu minim interes pentru aceasta zona.
Am apelat, fireste, la prieteni, cunostinte, neamuri. Luindu-i pe departe, pentru a nu le spune brusc, in fata, ca traiesc intr-o dilema cu substanta politica. Pina acum, ii obisnuisem sa am pareri, uneori chiar transante, in chestiuni de o asemenea natura, deci o doza de precautie era necesara, pentru a nu risca sa-i dezamagesc. Si am aflat. Am aflat ca mai toti prietenii, mai toate neamurile, mai toate cunostintele chestionate sustin, fara nici o rezerva, una dintre formele de uninominal lansate pe piata. „De ce?”, mi-am continuat eu invaluirea, prefacindu-ma curios nu de definitie in sine, ci de explicatiile personale ale optiunilor lor. „Pentru ca e bun, fireste. In sfirsit, o sa votam niste oameni, nu niste liste” – a venit raspunsul in aproape toate situatiile. Alt om ar fi dezarmat. Cum mai poti duce spre chestiuni tehnice o discutie care vine cu o concluzie atit de ferma? N-am dezarmat insa. Cu teama de a ma deconspira ca nestiutor, am mers totusi mai departe, am fortat limitele, am lansat alte intrebari perfide. Niciodata insa, in nici una dintre discutiile purtate, n-am ajuns si la explicatia tehnica a optiunii. In citeva rinduri, mi-am adus interlocutorii la exasperare, conversatia terminindu-se brusc cu vorbele: „Hai, sictir! C-asa vreau eu, de-aia sustin varianta asta!”. In alte citeva rinduri, persoana din fata mea a recunoscut franc faptul ca sustine una dintre variante pentru ca are incredere totala in promotorul ei. Prin urmare, dupa acest empiric sondaj de opinie propriu, m-am intors la dilemele mele, la fel de pagubas ca in momentul in care am incercat sa le parasesc.
N-am exagerat decit putin incercind sa ma construiesc pe mine, mai sus, drept personaj de parabola a actualitatii romanesti. Desi, in momentul in care scriu acest text, citeva lucruri s-au mai dumirit, trebuie sa recunosc in continuare ca uninominalul mi-e destul de strain in ansamblul sau si in variantele sale. Macar la fel de strain cum le ramine, imi permit sa fiu convins, celor mai multi dintre cei care il sustin. Referendumul nu rezolva nicidecum chestiunea: batalia pe uninominal va continua. Intr-un mod la fel de ridicol precum a inceput. Iar articolul pe care ma pregatesc sa-l inchei nu e, de fapt, unul politic. E un text despre cultivarea ignorantei, despre atragerea oamenilor intr-o hirjoana trista desfasurata la nivel inalt, fara a le oferi insa si instrumente de a intra in aceasta hirjoana.
Uninominalul e ca un meci de fotbal american desfasurat in Romania. Unul pregatit prin inflamarea spiritelor microbistilor, printr-o uriasa campanie publicita-ra, prin numeroase contre intre adversari. Dincolo de aceasta preocupare insa, nimeni nu si-a propus sa le explice spectatorilor ca regulile sint diferite fata de cele ale fotbalului obisnuit. Totul e construit in asa fel incit sa se vinda cit mai multe bilete la acest meci. Odata biletele cumparate, spectatorul e invitat sa se aseze pe scaunul lui si sa aplaude una dintre cele doua echipe aflate pe teren, care joaca insa cu totul altceva decit stie el. Prin urmare, spectatorul nostru n-are nici o sansa sa se bucure de spectacol in sine, de fazele lui, de punctele obtinute de una sau alta dintre echipe. Rolul sau ramine doar acela de a aplauda, in final, formatia cistigatoare. Al carei nume va fi anuntat prin statie, pentru a nu exista cumva riscul ca spectatorul sa nu stie, de fapt, cine a cistigat. E vorba deci despre un joc. Ca fotbalul american. La noi, in zilele astea, jocul se numeste Uninomi. Hai!