E februarie deja, nu peste mult va fi din nou primăvară și nu vom mai avea timp. Ce vom face atunci când nu vom mai avea timp? Vom citi mai puțin, nu vom mai citi deloc? Ce se va întâmpla cu noi? Ce vom deveni? E februarie, încă.
Recitesc primul volum de povestiri pe care Julio Cortázar l-a semnat cu numele lui. Era 1951, avea treizeci și șapte de ani, plecase la Paris și nu avea să se mai întoarcă în Argentina. Cartea aceea se numește Bestiar și este cartea mea preferată de la domnul Julio Cortázar. De ce?
Nu dau explicații, trăiesc fiecare carte bună ca și cum ar fi adevărată, fiecare carte bună este adevărată, fiecare carte bună e parte din viață, fiecare carte bună e un miracol și eu vreau să-mi trăiesc miracolele fără explicații, dincolo de luciditate, ca nebunii.
Nu dau explicații pentru monotonia entuziasmului care mă însoțește în lectură și îmi face timpul pe pământ îndurabil. Nu termin niciodată de citit cărțile care nu-mi plac, și nu am nici un regret că în cimitirul ăsta au ajuns, cu anii, volume de Faulkner, Mann, Grass, Franzen, Canetti, Rushdie și Musil.
Bestiar mă face să cred că am ajuns într-un acasă posibil, povestirile acestea stranii de care s-au îndrăgostit și Llosa, și Márquez. Simt și eu, întocmai ca Márquez, încă de la prima pagină din Bestiar, că acest Cortázar este „un scriitor așa cum mi-aș fi dorit eu să ajung când aveam să fiu cu adevărat mare“.
Felul în care își taie firele narative, ceea ce nu spune, cei unsprezece iepurași vărsați dinăuntrul omului și zdrobiți de caldarâm, fantasticul, joaca, lipsa de sens care deschide fereastra către toate sensurile – toate mă fac fericit și nu mă declar vinovat.
Recitesc De ce fierbe copilul în mămăligă, sunt într-o permanentă stare de extaz citind-o pe Aglaja Veteranyi, aș vrea să fi trăit cu ea, să fi fugit împreună cu circul, să fi evadat de la balamuc, să sărim în lacul Zürich, să murim acolo și, după o vreme, să înviem. Are dreptate tatăl Aglajei, clovnul, dacă Dumnezeu ar fi Dumnezeu, ar trebui să coboare de acolo și să ne ajute. Mă gândesc la genunchiul zdrobit al surorii Aglajei, cu care tatăl ei trăia așa cum se trăiește cu o femeie, la genunchiul zdrobit fiindcă a lovit-o clovnul cu tractorul ca să rămână pentru totdeauna cu el.
Recitesc Insisificarea la noi, pe Boteanu de Radu Cosașu și mă gândesc la acea instalație de pedepsit ziariștii care publică știri false, așa cum a visat-o Radu Cosașu, la noi în Piața Amzei, acolo, în fund, între flori și lactate, peste drum de biserică. Mă gândesc la cum nimic nu s-a făcut la noi, mii de ani, fără corupție și mă mai gândesc la incapacitatea noastră istorică de a pedepsi, acum și pururea și în vecii vecilor, ploconul, comisionul, telefonul, intervenția. Uitasem că Radu Cosașu poate fi și acest profet blând, deloc în Exil.
Citesc Panta rhei de Vasili Grossman. Nu l-am mai citit pe Grossman până azi, dar azi e februarie. Acum zece ani, în februarie, căutam supraviețuitori români în lagărele sovietice, ca să îi scriu în gazete, și acela a fost timpul cel mai înalt din viața mea, n-am cunoscut universități mai mari. Citesc Panta rhei și mă simt Ivan Grigorievici întors acasă după treizeci de ani de lagăre, căutând un loc care nu mai există și găsind numai morminte, numai morminte.