Simbioza intre gust si muzica necesita ceva timp, dar mai ales educatie. Si nu educatie conventionala, pe baza unei programe oarecare, nici exclusivista, de pretentii & fite. E nevoie de-o anumita conjunctura, un mediu propice, o empatie cu fenomenul.
Eu am dat deoparte frecvent, chiar intentionat, ocaziile de-a ma instrui sistematic, la umbra unui profesor elegant & nonconformist. Acum inteleg de ce si de unde mi-a rasarit indaratnicia: de la emisiunile TV din vremea celuilalt regim! Era o vreme, pe la jumatatea anilor ’70, cind interesul fata de televiziune se combina cu lipsa de alternativa, iar senzatia de bunastare nu capata consistenta fara cutia de lemn cu ecran de sticla gri. Fiind elev, intern la camin de nefamilisti, pe la rude cutreieram duminica, dupa vreo veste de-acasa, dupa vreo masa calda si consistenta, altfel decit zeama de cazan de la cantina „Abatorul”… In pregatirea festinului – care de multe ori nu mai venea – adastam pe-un scaun incomod, in fata televizorului ce difuza „album duminical”. Iar acolo era nelipsita portia de jazz. Cine cinta, nu mai retin. Numele mari care vizitasera Romania – Louis Armstrong, Duke Ellington, Count Basie, cine mai stie!… Si Big Band-ul condus de Sile Dinicu, desigur, care cinta orice. Duminicile alea, prelinse in asteptarea placintei cu dovleac (facuta de tanti Linita dupa o reteta luata cu sine in mormint), mi-au saturat pofta de jazz. Dar celelalte duminici, in care zgircita nevasta a unui var de-al tatei ma tinea nemincat pina venea omul si la-ndemnul lui se indura sa se scoale din pat sa puna de omleta, m-au lecuit definitiv.
Nu pot asculta jazz decit in zile ploioase sau nopti de insomnie, cind numai gindul la cineva care se gindeste la mine ma salveaza de refugiul in alcool – modalitate la-ndemina pentru angoasele individului obisnuit sa foloseasca materia cenusie in scopuri deloc stravezii… Vine o virsta la care asemenea momente nu pot fi evitate. Ca sa nu cazi in prostie, ce-ti ramine de facut? O alta carte, un alt disc, un alt proiect? Si pe urma? Abisul e tot acolo, nemiscat & consistent, il poti atinge cu unghia. Un var, un cumnat, un prieten au trecut dincolo, te asteapta, le duci dorul. Uneori, in alte nopti de somn chinuit ii vezi in vis cum stau pe peronul garii si se uita muti la tine, si oarecum iti reproseaza ca nu izbutesti sa ajungi la ei, nu te urci in trenul nevazut, cu destinatie cunoscuta. Cafeaua e atunci facuta cu nisip, rachiul are iz de iasca si miroase a sobolan inecat, biblioteca e ca zidul pink-floydian – se stringe in jur fara folos. Nimic nu te apara, nici amorul, nici soapta complice, nici fumul trabucului cubanez, nici culorile fotografiilor obtinute in conditii banale. Doar trompeta lui Miles, saxofonul lui Charlie Parker, chitara lui McLaughlin, vreo piesa cu Chet Baker…
E o lume intreaga, complexa, dez-axata si decadenta (o amintesc prin sintagma „anii ’50”) la care-mi zboara gindul – si ma sufoca piraiele de lacrimi ale nefericitilor prinsi in malaxorul istoriei ce trecea peste capetele lor, citeodata la modul propriu: cu tancurile!