Romanul isi pastreaza actualitatea pentru ca azi, povestea terifianta a sporilor unei civilizatii extraterestre care nu-i omoara pe oameni, ci ii transforma in „fiinte” nesimtitoare si terne – deci fericite – isi creeaza aproape de la sine fundalul – paranoia si pandemiile, poate cele mai la moda amenintari ale sanatatii planetare. Scenariul filmului lui Hirschbiegel ofera si alternativa – terifianta – a fericirii planetare.
Transformati pina in plaselele ADN-ului datorita acelor spori, oamenii ar deveni atit de goi de ei incit toate conflictele se vor stinge de la sine. Printre acestea, razboiul din Irak se va sfirsi prin retragerea trupelor americane. Nu mi se pare totusi o varianta acceptabila, nici macar logica, pentru a propovadui „umanitatea” ca opus al fericirii in ne-simtire, dar in fine…
Nicole Kidman, interpreta principala a filmului, spune ca Oliver Hirschbiegel iubeste femeia pentru ca se straduieste s-o inteleaga. Spui acelasi lucru nu numai urmarind felul in care povestea se infasoara in jurul femeii care isi protejeaza cu toate fortele puiul, dar si numai observind felul in care e filmata Kidman. Nu doar aparatul de filmat si directorul de imagine o iubesc, dar si regizorul – e clar. Acesta e unul dintre filmele care o pun cel mai bine in valoare pe actrita australiana. Dincolo de SF si dincolo de thriller, povestea sporilor otraviti cazuti din cer introduce – destul de discreta cit sa nu devina obositoare – tema uniformizarii societatii contemporane, si ma bucur ca regizorul n-a marsat mai mult pe ideea armatelor de functionari regulamentari decolorati si asemanatori.
Transfer de captivi nu este memorabil
Pe scurt, despre: 1. Transfer de captivi/ Rendition de Gavin Hood, cu Jake Gyllenhaal si Reese Witherspoon. Doua teme de actualitate – tortura prizonierilor si transferul ilicit al presupusilor teroristi de catre americani spre destinatii necunoscute pentru anchetare – grefate pe structura unei productii vandabile, de consum. Filmul nu e memorabil, scenariul are burti si situatii neconvingatoare, dar actorii, cei americani, sint foarte buni. Mai ales Jack Gyllenhaal. 2. Jurnalul unei dadace/The Nanny Diaries de Shari Springer Berman si Robert Pulcini, cu Scarlett Johansson si Laura Linney.
Mult mai efilat si mai superficial decit era Splendoare americana, filmul care i-a impus pe cei doi regizori-scenaristi in 2003. Pe post de doica la o familie bogata din New York, proaspata absolventa de antropologie interpretata de Johansson ajunge, normal, sa-l imblinzeasca pe copil, sa se ataseze de el si sa ii dea o lectie mamei.
Dincolo de banalitatea subiectului, filmul cistiga prin comicul de situatie, mai ales in situatiile care implica satirizarea inaltei societati care-si trateaza copiii ca pe pudeli. Prin doar 3-4 aparitii, Paul Giamatti echilibreaza alte 6-8 conformisme, printre care si voice-over-ul eroinei care transforma filmul intr-un nou episod din Sex and the City.