Ca selecționer de festival internațional de teatru, în România te izbești de multe probleme, cea mai complicată dintre toate fiind aflarea cât de cât exactă a nivelului finanțării ediției la care lucrezi.
Uite, de pildă, situația de anul acesta: februarie e deja pe final, iar bugetul național e încă în faza de așteptare. După aprobarea și comunicarea lui autorităților locale, legea spune că varianta defalcată trebuie să stea în dezbatere publică încă o lună de zile, ceea ce se traduce prin realitatea că organizatorii vor afla cum arată din punct de vedere al stipendiului fila prezentei ediții în cel mai bun caz la începutul lui aprilie. În condițiile în care invitații străini pe care dorești să-i ai în program își completează agendele încă din ultimele luni ale anului trecut. Dacă nu cumva mai devreme.
Ce poți face? Te înarmezi cu o infinită răbdare și faci contorsionism diplomatic. Adică abia către finalul agreement-ului le zici că urmează să semnați contractele în cel mai scurt timp, numărând pe ascuns zilele până când vine bugetul. E inutil să încerci să le explici motivele întârzierii, nu ar înțelege niciodată cum o țară poate funcționa fără să știe la timp ce alocații merg spre ce domenii. Din fericire, în multe dintre culturile occidentale, cuvântul dat sau strângerea virtuală a mâinii au puterea unei parafe. E chiar mai solidă, îndrăznesc a zice.
Și ajung la o altă suferință autohtonă: cultura organizațională. Fără să generalizez, pentru majoritatea instituțiilor noastre a răspunde la un e-mail nu pare să fie o urgență. Regula nescrisă e ca o reacție să vină a doua zi ori măcar la două zile, un mesaj intermediar care să confirme primirea și să ofere premisele răspunsului final. Pentru companiile din alte țări, comunicarea e foarte importantă și, oricât ar fi de ocupați oamenii, și într-adevăr sunt, își găsesc răgazul pentru un reply.
Ca spectatori ne bucurăm mai ales de noutate
Am trăit din nou bucuria să constat asta recent. Un mare regizor european, cu o estetică fabuloasă, pe care sper să reușesc să-l aduc la Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași (ediția a XII-a, 3-10 octombrie), autor de texte și de spectacole, director de teatru național, și-a găsit timp să-mi răspundă la mail în numai câteva ore. Imaginați-vă! Într-unul din anii anteriori, o structură cu baza într-o țară nordică, de la care solicitam un sprijin financiar, persoana responsabilă mi-a scris rapid, deși era în concediu. Ulterior am obținut și finanțarea! Profesionalismul și seriozitatea și explică, parțial, succesele și rânduiala de prin alte părți, unde energiile se canalizează constructiv, nu se risipesc, ca la noi, pe reveniri la corespondențe, insistențe, imaginarea unor soluții ce ies parcă din jobenul unui magician și rezolvarea problemelor pe ultima sută, cu sufletul la gură.
Ca spectatori, când mergem la o premieră, ne bucurăm mai ales de noutate și, dacă e cazul, de reușita spectacolului, de modalitatea neașteptată prin care ne-a îmbogățit cognitiv și ne-a mișcat emoțional. Nu ne gândim că, pentru o oră sau două de spectacol, echipa, aceea văzută în luminile reflectoarelor, dar și cea mascată prin culise ori care și-a încheiat treaba în cursul perioadei de repetiții, a muncit la unison, s-a frământat pentru a atinge forma dorită de regizor. Actorii au maximă expunere, dar o parte din aplauzele fiecărei seri li se cuvine și celor din aria neluminată a teatrului.
Cele mai mari emoții le au, în seara inaugurală, regizorii. Paradoxul fundamental al muncii lor creative e că, deși autori principali, se exprimă mediat, prin interpreții ghidați, care devin vocea regizorului în traseul către mintea și inima privitorilor. Pentru unii directori de scenă, presiunea e atât de mare, încât efectiv nu pot sta să privească spectacolul pe care creativitatea lor l-a adus în scenă în colaborare cu coechipierii.
Exercițiile de control emoțional pot fi de mare folos în vorbitul în public
Mulți regizori predau spectacolul actorilor la ultima repetiție generală, iar în seara de gală vin la cabine și le urează baftă, le mai dau un sfat, o sugestie de detaliu. Nimic nu se mai poate schimba, deși unii ar mai face-o. Apoi părăsesc teatrul, se plimbă prin apropiere, poate revin pe parcurs, aruncă un ochi în sală, ies din nou. Și nu se mai întorc decât la aplauze.
Cei care-și iubesc creațiile și cărora le pasă și de ce se întâmplă cu ele după prima întâlnire cu publicul obișnuiesc, și bine fac, să le revadă, să vorbească cu actorii pentru a fi siguri că producția rămâne în cadrele estetice în care a fost așezată în etapa de elaborare. Se întâmplă uneori ca, de dragul publicului, neintenționat sau poate din dorința de-a obține un spor de aplauze, interpreții să meargă în intenții neagreate la repetiții, să îngroașe, să improvizeze. Adică să schimbe/ afecteze spiritul inițial al montării. Perierea acestor devieri e sarcina post-premieră a regizorului.
M-au rugat niște cunoștințe să le recomand un curs de public speaking pentru cineva din business care dorește să-și îmbunătățească performanțele. Teatrul și tehnicile lui vocale, exercițiile de control emoțional pot fi de mare folos în vorbitul în public pe care o presupune activitatea economică. A înțelege acest lucru e cel dintâi pas spre obținerea beneficiilor ce se pot transfera din teatru. Respirația adecvată, tehnici vocale legate de articulare, ritm și rezonanță devin exerciții necesare care să suplinească lipsa preocupării din sistemul autohton de educație pentru componenta comunicațională a vieții noastre profesionale. Avocatura, activitatea didactică, vânzările sunt domenii care presupun doze variate de histrionism. Iar teatrul le poate oferi.