Soneria de la intrare zbârnâi insistent. Cristache coborî din dormitor, poticnindu-se pe scări în papucii de casă moi, și ajunse la ușă. Când o deschise, îl izbi strălucirea soarelui de primăvară. Apoi, clipind des, zări dinaintea nasului rețeaua de sârmă deasă a unui microfon, iar o voce radiind de optimism îi zbieră în urechi:
— Bună dimineața, domnule Cristache! Azi e o zi minunată pentru dumneavoastră! Ca telespectator fidel al postului nostru de televiziune, ați fost ales prin tragere la sorți câștigătorul premiului special din această lună!
Posesorul vocii optimiste se retrase un pas în lateral, cu tot cu microfon, și arătă undeva în spatele lui. Cristache ridică privirea și văzu doi oameni în salopete albe care rezemau de cele două capete o cutie de carton dreptunghiulară, lungă de vreo doi metri și destul de înaltă. „Are diagonala de cel puțin un metru jumate“, se gândi reflex Cristache, iar în clipa următoare simți un fior rece pe spinare: în spatele cutiei de carton, chiar în stradă, stătea parcată o dubiță albă, cu o antenă parabolică deasupra și o inscripție laterală din care se vedea doar capătul „…tena 1“. Reporterul cel optimist ținu totuși să-l lămurească:
— Fidelitatea și participarea activă la emisiunile postului nostru nu ne lasă indiferenți. Pentru noi telespectatorii contează, românii contează, viitorul României contează! De aceea postul nostru de televiziune a decis să vă premieze cu…
— Magda! începu să urle disperat domnul Cristache. Magdaaaa! repetă el, întorcându-se spre interiorul casei. Vino naibii odată!
După nici o jumătate de minut, în pragul vilei cochete apăru o femeie blondă, într-o rochie bleu frumoasă, dar cam șifonată, și cu o față de cal, vizibil crispată. Nu apucă să deschidă gura.
— Proasta de mă-ta! bubui domnul Cristache spre ea, fără să observe că reporterul lăsase microfonul jos și îi făcuse cameramanului un semn tăios cu mâna. Toată ziua pe Antene, da’ tu nimic, că las-o, că e bătrână, că… Na, acum uite, descurcă-te tu!
— Ce, cum adică? Ce-i asta? bâigui blonda, brusc supărată. Ce-i cu mama?
— Cheam-o să-și ia premiul, arătă domnul Cristache vag spre cutia cu televizorul și spre dubiță. Premiul de fidelitate de la… ăștia, na!
— Domnu’ Cristache, vă rog eu! îndrăzni reporterul pe un ton de reproș.
— Poți să mă rogi! Na, Magda, ce zici acum? Ne face de râs în comunitate. Stai numa’ s-audă Boștinarii că ne-au premiat Antenele… da’ ce s-audă, că pun pariu că se uită chiar acum pe geam.
— Domnu’ Cristache! încercă iar reporterul.
Doamna blondă simți că e momentul să intervină, cu o voce tăios-rugătoare:
— Domnule reporter, nu vă supărați, dar… noi n-avem nevoie de nici un premiu. Lăsați-ne și mergeți la alții, sunt atâția oameni săraci, sunt destui telespectatori în altă parte. Noi suntem o familie serioasă, nici nu ne-am mutat de prea mult timp aici… nu vrem să ne facem de râs…
— Și ce-o să zică copiii? interveni domnul Cristache, adresându-se tot nevesti-sii. O să îi ia în bășcălie la școală, să le zică anteniști. Și ăla mare iar o să se enerveze și-o să-i rupă falca la vreunul, știi cât scandal am avut data trecută.
Reporterul interveni iar, ridicând șovăielnic microfonul:
— Dar telespectatorii noștri fideli…
— Ce telespectatori, ce fideli? îi sări țandăra bărbatului. Crezi că noi avem timp de televizor? Soacră-mea, ea stă toată ziua cu ochii în Antene și în Realitatea, ce treabă avem noi?
Tânărul cu microfonul era vizibil încurcat.
— Nu vă supărați, începu el, ne facem și noi meseria. N-ați putea totuși s-o chemați pe doamna… pe doamna soacră? Îi dăm premiul, spune două vorbe în cameră și plecăm și noi acasă. E sâmbătă, știți… credeți că mie îmi place să ies pe teren sâmbătă dimineața?
— Nici o doamnă, nu, nu, nu! se enervă domnul Cristache. La mine în casă nu intră nici un premiu de la Antene și nu zice nimeni vorbe la Antene. Du-te, dom’le, și găsește pe alții! Ce, vrei să râdă tot cartierul de noi? Hai, Magda!
Își prinse de mână soția și o trase în casă, trântind ușa după el. Reporterul mai auzi câteva cuvinte răstite, „Și spune-i lu’ mă-ta să…“, apoi vocea bărbatului se pierdu în interior.
Lăsă microfonul în jos și se uită la cei doi oameni în alb care țineau televizorul, fără să-i vadă prea bine. N-ar fi recunoscut în ruptul capului, dar ceea ce simțea acum semăna foarte tare cu umilința.
Un comentariu
Ata ete! vorba veche: soacra, soacra, poama acra 😀