Dacă prezența ambasadorului de la Berlin, Emil Hurezeanu, și a consulului României de la Leipzig au salvat aparențele diplomatice și au stabilit punți culturale ferme, nu poți privi decât cu dezamăgire dezinteresul organizatorilor Festivalului „George Enescu“ și al con­du­cerii ONB față de o produc­ție cu totul excepțională a operei enesciene. La această reușită a contribuit întreg ansamblul Teatrului și Filarmonicii Turingiei, de la directorul-general muzical, dirijorul Laurent Wagner, și intendantul-general Kay Kuntze, regi­zorul operei, la excelenta echipă de soliști și până la orchestra ce a cântat în mod splendid dificila partitură a lui Enescu.

În această întreprindere de succes se distinge de departe un nume, cel al baritonului Sébastien Soulès, interpretul lui Œdipe. Născut la Orléans, într-o familie fără înclinații muzicale, Sébastien Soulès părea să fie, cel puțin în închipuirea părinților săi, destinat unei cariere de… matematician:

Am cerut să iau lecții de muzică, refuzate de mama mea. Când am împlinit 17 ani și am părăsit casa natală pentru a merge la studii, m-am decis să mă înscriu într-un cor și să cânt în cel al liceului unde urmam clasele de matematică. Profesorul de muzică, cel care dirija corul, m-a luat imediat sub aripa lui și a devenit, practic, tatăl meu spiritual.

Așa am început să cânt, dar trebuie să-ți imaginezi că la 18 ani nu știam ce este un triolet sau o șaisprezecime. Împrumutam zeci de cărți din biblioteci, luam no­tițe și încercam să învăț totul singur. La capătul a doi ani, unul din profesorii din cor mi-a spus: „Tu ar trebui să cânți, neapărat!“. Atunci am luat primele lecții de canto, iar restul a urmat cu o viteză teribilă: am fost acceptat la Conservatorul din Orléans, trei ani mai târziu la Conservatorul Național de Muzică la Paris, iar după alți trei ani mi-am întrerupt studiile de matematică.

Există o legătură, nu, între matematică, disciplina pe care o presupune, și muzică?

Este un clișeu, repetat mult. După mine, matematica nu servește la nimic unui solist. Este, însă, adevărat, pentru compozitori. Pe de altă parte, atunci când trebuie să învăț un rol ca Œdipe și am doar două luni la dispoziție, grație matematicii studiate în tinerețe, mi-am dezvoltat tehnici de lucru. Dacă iau o pagină de partitură, deasupra fiecărei măsuri este scris ritmul, intervalele, dinamica, fiecare cu o culoare – roz, galben, albastru – și am o metodă de lucru foarte rațională care îmi permite să învăț un rol ca acesta într-o lună și jumătate, aco­lo unde cea mai mare parte a so­liștilor au nevoie de un an.

În biografia dumneavoastră un rol important par să îl joace masterclass-urile cu mari personalități ale scenei de operă ca Walter Berry, Dietrich Fischer-Dieskau, Brigitte  Fassbaender sau José van Dam. Există o relație între solistul enescian van Dam și Œdipe-ul de astăzi?

Clasele de masterat au fost ceva capital pentru mine și am învățat la ele mai mult decât în diversele cursuri la Conservator. Pe de altă parte, și voi fi puțin dur, foarte importantă este personalitatea profesorilor. Când eram tânăr, între 15 și 17 ani, am ascultat o mulțime de discuri și van Dam a fost una dintre cele două mari surse de inspirație ale mele. Dar, din nefericire, ca om, van Dam este extrem de dezamăgitor. Adevărul este că nu e foarte inteligent, este interesat numai de bani și nu e un bun profesor. Așa că acele câteva cursuri la Conservator la Paris și ce am lucrat apoi în privat cu el la Bruxelles nu mi-au adus, practic, nimic. A fost o mare decepție!

Cum ați ajuns, totuși, la rolul lui Œdipe?

Atunci când regizorul Kay Kuntze a căutat un solist, am devenit destul de repede un candidat, grație impresarului meu, care are numeroase legături cu teatrele din Germania, și fiindcă nu există prea mulți soliști potențiali, capabili să cânte rolul și să-l învețe foarte repede. Contractul a fost încheiat într-o săptămână.

Am fost surprins de faptul că iubiți atât de mult rolul și o de­clarați în public, că doriți să-l cântați din nou, cât mai des.

Ce relație s-a stabilit între dumneavoastră, muzica lui Enescu și Œdipe?

Fără să intru în mulți parametri de ordin personal, am un băiat în vârstă de 16-17 ani, care nu trăiește cu mine; în momentul în care am învățat rolul, traversam o perioadă destul de dificilă, iar într-un rol dramatic atât de complex ajungi să te identifici cu o parte din personaj. Fiindcă, în fapt, Œdipe nu e numai problema mamei sale. În Œdipe este mult mai mult. Este și raportarea lui la destin – un lucru mult mai important. În imaginarul colectiv, Œdipe este un adolescent care e îndrăgostit de mama lui. Dar nu despre asta e vorba, lumea nu a înțeles absolut nimic. Œdipe este maniera cea mai sublimă de a spu­ne că ne putem decide noi înșine destinul și că, și atunci când suntem puși în fața lucrurilor celor mai oribile, ne putem orienta viața. Încercările la care îl supune Dumnezeul lui, de a se căsători cu mama sa și a-și ucide tatăl, sunt, în cadrul mitului, lucrurile cele mai rele pe care le poate trăi cineva. Pentru mine, această istorie de libertate, despre capacitatea de a-ți decide viața singur, de a ți-o orienta, este și ce am trăit eu, este și viața mea.

Celălalt lucru care este pentru mine extrem de emoționant e raportul pe care îl are Œdipe cu fiica sa, cu copiii săi. Scena cea mai frumoasă este cea de dragoste din al treilea act, în care își explică iubirea pentru copiii lui. Ceva legat și de istoria fiului meu…

Și un ultim lucru: Œdipe este comparat mult cu Golaud, celălalt rol pe care îl iubesc mai presus de toate. Când ai șansa de a cânta, de a juca asemenea roluri, pentru mine cântatul reprezintă 30% din fericire, extraordinar este să joci rolul. Îmi închipui că este ca atunci când un actor joacă Hamlet. Asta mă fascinează la Œdipe. Apoi intervine muzica, o capodoperă! Iar când te afli pe scenă și o auzi, cea din actul al doilea de exemplu, este de o asemenea calitate, încât îmi dă fiori.

FOTO: Victor Eskenasy

Galerie foto