
Nu-s toate zilele la fel... Insa cafeaua nu lipseste nicicum, e licoarea care ma repune in contact cu lumea, cu realitatea. Altminteri as umbla nauc toata ziulica. Firea mea ma trage la trindaveala, insa in perioada scolii ma trezesc pe la sapte fara un sfert. La scoala Ilincai, fiica mea, ma refer.
Pina de curind am condus-o pe Ilinca in fiecare dimineata, insa a inceput sa se descurce singura. Eu, in general, nu am cursuri de la opt; asta poate pentru ca atunci cind eram student le uram… Asadar, beau cafeaua. In diminetile de dupa insomnie, asta poate dura o mie de ani, adica pina pe la prinz. In timpul asta citesc presa online si imi verific e-mail-urile. Uneori imi pregatesc cursurile. Dupa ce ma dezmeticesc, intru in turbionul zilei. Seara mai citesc sau imi fac notite pentru viitoarele texte. In timpul anului scolar, rar scriu ceva „definitiv”; asta fac in vacante, cind ritmul meu este cu totul altul, cind scriu si citesc pina la epuizare.
Ati povestit cindva ca primul lucru pe care l-ati scris a fost o poezie. Numai ca, aidoma bancurilor erevaniste, nu era poezia dumneavoastra si n-ati scris-o, ci ati… desenat-o. Ion Barbu era sa fie arestat pe cind facea, cumva, acelasi lucru. Pentru dumneavoastra ce „consecinte” a avut ziua aceea?
Mda, e impropriu spus ca am scris o poezie… Am pictat Iarna pe ulita de George Cosbuc, in sensul ca am copiat-o litera cu litera, dintr-un manual scolar, fara a cunoaste alfabetul. Acum as putea pretinde ca pictopoezia se afla in inclinatiile artistice naturale ale omului… Prima consecinta a fost ca am capatat acces legitim la tot instrumentarul birotic al surorii mele mai mari. Evident, cel mai mult ma interesau creioanele colorate. Daca imi amintesc bine, parintii mei au fost foarte incintati de atractia mea pentru manuale, stiut fiind faptul ca in general copiii fug de cartile de scoala ca necuratul de tamiie. Poate ca asta le-a inspirat anumite asteptari in ceea ce ma priveste si au adoptat o atitudine speciala, stimulatoare. O atitudine care sa fi functionat ca o „profetie creatoare”, cum spun sociologii. Asta ar fi o consecinta pe termen lung, dar care poate ca nu exista decit in imaginatia mea.
Daca v-ati indragostit de literatura in copilarie, trebuie sa va fi ramas in minte lucrurile citite pe atunci. Ce imprumutati cel mai des de la biblioteca? Si care erau cartile preferate?
E foarte ciudat ce se intimpla cu cartile citite in copilarie… Uneori ne impresioneaza atit de mult, incit lucrurile despre care citim intra in propria noastra experienta de viata. In acest sens, cartile contribuie in mod direct la constructia realitatii. Am sentimentul ca nu doar intimplarile reale prin care am trecut, ci si cele care mi-au fost povestite sau despre care am aflat in carti fac parte din biografia mea si se regasesc cumva in modul meu de a fi.
Lecturile mele au fost destul de haotice si fara o legatura stricta cu virsta. Citeam tot ce prindeam, de la cartile pe care sora mea mai mare le aducea acasa, la cele pe care le ciupeam din vrafurile de maculatura din gara care asteptau sa fie incarcate in vagoane. Evident, imprumutam si de la biblioteca, insa nu intotdeauna recomandarile binevoitoare ale doamnelor erau pe gustul meu. Acolo unde nu aveam acces direct la raft, treceam mai rar… Mi-au ramas in minte si acum colectia de povesti nemuritoare, fascinantele si exoticele povesti arabe, Legendele Olimpului repovestite de Alexandru Mitru sau Zinele din Valea Cerbului a lui Nestor Urechia. Apoi am descoperit foarte devreme cartile lui Alexandre Dumas si Paul Feval, Misterele Parisului a lui Eugen Sue si Regii blestemati a lui Maurice Druon. Exista si carti pe care le-am uitat, de care imi amintesc vag ca le-am citit, despre pesti, balene, albine, razboiul de Independenta, cum sa ne construim soba de teracota, Alexandru Ioan Cuza, circuitul apei in natura, dacii si romanii s.a.
Ce n-ar trebui sa lipseasca din biblioteca unui copil? In afara de Harry Potter si de W.I.T.C.H., mai ramine loc si pentru altceva?
Din cartile copilariei am inceput sa recuperez odata cu Ilinca. Sigur ca mai ramine loc. N-ar trebui sa lipseasca Antologia inocentei a lui Iordan Chimet, Cronicile din Narnia a lui C.S. Lewis, Cartile lui Apollodor a lui Gellu Naum, Poveste fara sfirsit a lui Michael Ende, basme populare (romanesti, turcesti, rusesti etc.), Uriasul bun si prietenos a lui Roald Dahl si probabil multe altele…
Intorcindu-ne la copilaria dumneavoastra… preziceau acele vremuri viitorul scriitoricesc? Scriati cele mai frumoase compuneri? Mergeati la olimpiada de romana?
Pasiunile in copilarie si adolescenta, cum bine stiti, sint fluctuante. Dintre toate, cea pentru literatura m-a tinut cel mai mult. Deseori spunem ca trecutul „prezice”, dar asta dupa ce am vazut in prezent ca „se intimpla”. Da, am facut uneori compuneri etichetate drept frumoase. Am fost la olimpiada de romana, chiar la faza nationala, dar asta nu inseamna mare lucru. Cunosc oameni care faceau compuneri mai bune decit ale mele si care au mers la mai multe olimpiade decit mine si care s-au lasat de scris…
Ati absolvit un liceu de matematica-fizica. Asa v-ati dorit sau asa s-a nimerit?
Am facut Liceul „A.T. Laurian” din Botosani. Pe atunci era unul dintre cele mai bune si nu avea decit sectii de matematica-fizica si de mecanica. Am vrut sa merg acolo.
Iar la Sociologie ati ajuns pentru ca…
…imediat dupa revolutie mi-am spus ca facind sociologie pot intelege mai bine ce se intimpla in jurul meu. Ceea ce partial e adevarat.
La un an dupa terminarea facultatii, a aparut Club 8, „o organizatie nomada (…), compusa din cel putin 8 membri + ciinii Tobita, Fetita si Pinot Noir”. Care e povestea acestui grup? Ce se intimpla in blocul K din Tatarasi sau in „bar subsol Cupola”?
In acel moment, la Iasi, atmosfera culturala era imbicsita rau de tot. Spatiul public era dominat de un discurs prafuit, paseist, soporific, iar institutiile culturale erau anchilozate. Mai multi tineri (si mai putin tineri) am simtit nevoia sa ne construim propria oaza, cu aer proaspat. Aveam gusturi si idei diferite de ale establishment-ului cultural, plus un spirit critic debordant. Ce se intimpla? Ne adunam si discutam literatura. Ascultam muzica si beam bere. Citeam din propriile noastre texte. Ne imprumutam carti. Ne amuzam. Faceam mese rotunde. Luam atitudine in presa. Nu stiu cum, dar ne-am nimerit un grup foarte fain… Imaginati-vi-i laolalta pe Constantin Acosmei, Serban Alexandru, Radu Andriescu, Michael Astner, Horatiu Decuble, Radu Pavel Gheo, O. Nimigean, Radu Parpauta, Dan Sociu, Cerasela Stosescu, Paul Gusbeth Tatomir, Lucian Dan Teodorovici, Otilia Vieru, la care se adaugau din cind in cind Emil Brumaru, Mariana Codrut, Florin Lazarescu si altii.
Una dintre „ambitiile” stipulate in manifestul jucaus al grupului suna cam asa: „membrii Clubului 8 se vor umple de bani prin orice mijloace”. Dupa ce vi s-au tradus cartile in strainatate, ba dupa ce au mai stat si ceva vreme prin topurile literare, v-ati vazut ambitia indeplinita? Sau literatura nu se numara printre activitatile din care poti sa „faci bani” in Romania?
Desigur, la mijloc e multa autoironie. Intr-o epoca in care multi alergau sa faca avere cu orice pret, noi ne ocupam cu obstinatie de literatura. In toiul privatizarilor de tot felul, noi lansam un manifest. In ce priveste veniturile din scris, am cistigat deja mai mult decit am visat vreodata. Ceea ce nici nu-i asa greu, de vreme ce n-am asteptat nici un ban niciodata de pe urma literaturii.
Da, cred ca a inceput sa se „faca bani” din scris si in Romania, ceea ce nu-i exclusiv bine. Nu stiu daca se poate trai din asta, dar in unele cazuri se poate supravietui. Eu personal nu m-as descurca fara cistigul de la universitate. Cu banii de pe urma cartilor mele am inceput sa-mi construiesc o cabana. O cabana unde sa merg si sa scriu in liniste…
Care ar fi diferentele dintre publicul de aici si cel din afara? Ma refer strict la cartile dumneavoastra. Ce-l apropie pe roman si ce-l incita pe francez sau austriac, de pilda?
In general, romanii care imi citesc cartile se raporteaza la o realitate pe care au trait-o ei insisi, in timp ce strainii experimenteaza o lume exotica. Asta presupune tipuri diferite de lectura. Insa exista si o categorie de cititori rafinati, care nu au patrie; ei nu urmaresc decit placerea estetica. Deseori vorbim despre universalitatea temelor drept catalizator al receptarii. Teoretic sint de acord cu asta, insa practic lucrurile sint greu de decelat, caci aceasta „universalitate” este deseori construita intr-un spatiu socio-cultural. Lucruri pe care eu le credeam strict „specifice”, la receptare s-au dovedit cu bataie mult mai lunga. De pilda, saptamina trecuta, la Viena, cineva mi-a spus: ii inteleg foarte bine pe moldovenii din cartea ta, caci si noi austriecii sintem un fel de moldoveni. Cred ca modul cum este gindita astazi identitatea, flexibila si plurala, „universalizeaza” experiente care pina mai ieri erau cit se poate de specifice.
Spuneati ca sociologia nu este decit o literatura de specialitate. Iata asadar legatura dintre cele doua pasiuni-meserii. Exista si momente in care una o impiedica pe cealalta? Sau se inspira reciproc, asa cum s-a intimplat in cazul romanului Sint o baba comunista!?
Intr-adevar, am spus asta, impingind rationamentul la extrem. In aceeasi masura, daca sintem de acord ca ai nevoie de un minim de experienta si cunoastere sociala pentru a scrie beletristica, putem spune ca literatura este o psiho-sociologie estetizanta. Din nou, exagerind. Iar totul se topeste intr-un postmodernism in care granita dintre stiinta si arta e mai degraba o conventie. Intorcindu-ma la intrebare, as zice ca n-am simtit sa se impiedice una de cealalta, dimpotriva.
Ati scris si piese de teatru. Cu cutitul la os, in regia lui Bogdan Tudor, s-a jucat la Teatrul Luni, Green Hours, in 2002, iar Nunta la parter, in regia lui Peter Kerek, un an mai tirziu, la Teatrul Odeon. A trecut ceva timp de atunci. Nu va mai tenteaza teatrul?
Ba ma tenteaza, insa nu ma mai incape timpul, cum spunea bunica-mea. Am doua-trei piese mai vechi pe care mi-as dori sa le revad. Apoi, as vrea sa fac, intr-o buna zi, un monolog dupa Sint o baba comunista!…
Acum, de la teatru ajungem la film. Sint o baba comunista! va fi regizat de Stere Gulea dupa scenariul lui Lucian Dan Teodorovici. Ideea i-a apartinut regizorului. Cu ce v-a convins? Si ce asteptari aveti dumneavoastra de la acest proiect?
Nu i-a fost prea greu sa ma convinga, cred ca e un regizor cu sensibilitate potrivita pentru un asemenea subiect. Astept un film neideologizat, care sa vada comunismul din interior, la nivelul omului mediu. Care sa restituie dimensiunea cotidiana, subtila, abia simtita a tragediei, latura ei de „normalitate”, ca sa formulez paradoxal.
Am constatat cu surprindere ca ati semnat cu ceva ani in urma doua texte mai putin… obisnuite: „Primaria: disfunctii, propuneri, dezbateri”, in Ghidul primarului, Editura Institutul European, 2000 (colaborare) si „Consiliul local: disfunctii, propuneri, dezbateri”, in Ghidul consilierului local, Editura Institutul European, 2000 (colaborare). Incercati un rezumat, acum, dupa alte doua mandate?
Am facut parte dintr-o echipa de cercetare pe o tema legata de administratia locala. Ca sociolog, ti se intimpla des asemenea lucruri. Am realizat interviuri, am aplicat chestionare, am prelucrat date. Textele cu pricina sint parte a raportului de ancheta. N-as mai putea da procente, dar imi amintesc ca in materie de transparenta a activitatii consiliilor locale rezultatele erau triste. Apoi era acolo o intrebare interesanta, in care li se cerea consilierilor locali si judeteni sa aprecieze gradul de cunoastere a legilor de catre colegii lor. Un procent imens, peste 60 la suta, daca nu ma insel, credeau ca buna parte din colegii lor de consiliu nu cunosc legile tarii. Atunci am intrat pentru prima data in contact cu primariile din mediul rural si cu politica la sat… De neuitat!
A fost ciudat sa descopar ca scrieti cu cerneala. Si a fost si mai ciudat sa aflu asta de pe DailyMotion.com…
Am scris multa vreme „cu cerneala”, cum spuneti. Raiul gainilor, de unde sint paginile de manuscris din imagini, e ultima carte scrisa la stilou, dupa aceea am trecut la computer. Dar chiar si acum, notitele pe care mi le fac aproape cotidian sint de mina…
Si daca tot vorbim de inregistrari, cititorii va pot gasi si pe Yahoo!Video. Cum ati ajuns acolo?
Cu ocazia „Les Belles Etrangeres”, in 2005, s-a realizat un film cu cei doisprezece scriitori invitati. Secvente din el au fost difuzate pe TV5 si stocate pe site-ul lor. Apoi ele au aparut pe Yahoo!Video. Tin minte ca regizorul a ramas interzis cind a vazut manuscrisul de la Raiul…, zeci de pagini cu litere marunte si inghesuite… Apoi, in aceasta vara a venit un amic din Franta si cu aparatul foto a facut un filmulet scurt si simpatic cu Filip Rares, baietelul meu de citeva luni, rontaind editia germana din Raiul…
„Ceea ce scriu, in primul rind, trebuie sa-mi placa mie”
Cu toate ca voi demonstra din nou o lipsa absoluta de originalitate, risc si va rog sa-mi povestiti despre „ritualurile” de scriitor. Ce va inspira? Ce va siciie? Scrieti dupa chef sau dupa program? Cine este „cititorul zero” si cit de mult conteaza parerea lui?
Am obsesiile si temele mele care ma framinta, iar uneori intimplarile si detaliile din realitate se lipesc perfect. O observatie, o frintura de dialog, o imagine, o stire, o cercetare sociologica, o stare pot fi sursa unei povestiri sau a unei scene de roman. Iar ceea ce scriu, in primul rind, trebuie sa-mi placa mie. Daca nu sint multumit, nu trece mai departe. Uneori ma gindesc la exigentele prietenilor mei, care sint necrutatori. Am incredere in gustul lor si ma intreb daca le-ar placea sau nu. Asta e stimulant. Intilnirile de la Club 8 au fost foarte motivante pentru mine. Lipsa unui timp dedicat in exclusivitate scrisului ma paralizeaza. Nu sint genul care intre doua treburi sa ma asez la coltul mesei si sa mai scriu citeva rinduri la roman… De aceea, in timpul anului scolar scriu destul de rar texte „definitive”; in schimb, imi fac multe notite. Cind am perioade compacte de timp, lucrez in stilul meu, adica dupa un program intens. Asta se intimpla mai ales vara. Nu pot scrie o ora sau doua pe zi, dupa care sa-mi plimb catelul sau sa fac cumparaturi, nu. Eu scriu zece sau douasprezece ore zilnic, si asta timp de citeva saptamini, pina cad lat, epuizat. In tot acest timp, devin o persoana destul de dezagreabila… Agitata, egoista, maniaca. Din fericire, dupa citeva saptamini de travaliu, oboseala ma doboara si redevin un om rezonabil. Pentru un timp.
Cine cauta cu atentie, afla urmatoarele: ati vrut sa va faceti bancher & cowboy, va place ceaiul de galbenele, dar nu si fotbalul, obisnuiati sa jucati go (chiar asa, cu cine?), nu suportati pantofii cu siret si ati practicat atletismul. Ce nu a descoperit inca cititorul despre dumneavoastra, dar i-ar placea sa stie?
Go-ul l-am invatat la facultate, in camin. Desi erau mai multi amatori, jucam mai ales cu Ticu Constantin, profesor acum la Facultatea de Psihologie. Nu stiu pina unde merge curiozitatea cititorului, asa ca trec mai departe, fara a insista asupra rezultatelor partidelor. De pilda, o sa va spun ca de curind am ajuns la concluzia ca Iasul e un oras absolut minunat din care n-as vrea sa ma mut. Luna trecuta stateam de vorba cu prietenii mei Lucian Teodorovici si Florin Lazarescu si am constatat ca fiecare dintre noi refuzase o oportunitate la Bucuresti tocmai pentru a nu parasi Iasul. Si nu sintem singurii care am facut asta. Atitudinea e de data relativ recenta si probabil ca se configureaza prima generatie postbelica ieseana care nu sta cu gindul sa fuga in capitala.