Actualitate  -  Ramona Iacobute  -  

La finalul lunii februarie, la Teatrul Național „Vasile Alecsandri“ din Iași a avut premiera un nou spectacol regizat de Radu Afrim, Dansul Delhi, după un text al dramaturgului rus Ivan Vîrîpaev. Și de această dată, Afrim, aflat la a cincea colaborare cu Naționalul ieșean, a propus un spectacol hipnotic la nivel vizual și un metaspectacol la nivel de discurs scenic.

Pentru acest proiect, Radu Afrim a lucrat cu scenograful Cosmin Florea, cu artistul video Andrei Cozlac și cu actorii Ada Lupu, Tatiana Ionesi, Dumitru Georgescu, Dan Prisacariu, Pușa Darie, Livia Iorga, Marina Munteanu. Cu mul­te întrebări în minte și multe emoții de gestionat, după vizionarea spectacolului am stat de vorbă cu trei dintre oamenii din echipa care a dat formă punerii în scenă, regizorul Radu Afrim, scenograful Cosmin Florea și actrița din rolul principal, Ada Lupu.

„Afrimlume“, încă o încăpere

Înainte de a intra în această nouă încăpere a „Afrimlumii“, este important să ne împrietenim puțin și cu universal dramaturgului pe care l-a ales regizorul. Reprezentant iconoclast al Noului Val al teatrului și filmului rus, iniția­to­rul mișcării artistice Oxygen, continuatorul fenomenului Noua Dra­mă din Rusia, Ivan Vîrîpaev este în sine un personaj al con­tradicțiilor. La numai 38 de ani, Ivan Vîrîpaev a reușit perfor­manța de a se impune atât ca dramaturg – piesele sale (Oxigen, Iluzii) fiind jucate pe multe scene importante ale lumii, inclusiv în România –, cât și ca regizor de teatru și de film. În ultimii ani s-a apropiat destul de mult de spiritualitatea orientală, lucru ușor de remarcat și în textul său Dansul Delhi.

Prezent la Festivalul Interna­țional de Teatru de la Sibiu, în 2013, cu punerea în scenă a propriei piese de teatru, Iluzii, artistul rus puncta: „E momentul să conștientizăm că interior și exterior înseamnă același lucru. Dumnezeu și ateismul sunt același lucru. Eu sunt Universul, indife­rent dacă asta înseamnă Hitler, fundamentalism sau Dalai Lama. Arta se află undeva între căutarea formelor și ideologie“.

Revenind la Dansul Delhi, text pe care l-a ales regizorul Radu Afrim pentru montarea de la Iași, e bine de știut faptul că, în martie 2010, Vîrîpaev regizează acest text pentru Teatrul Național din Var­șovia, iar doi ani mai târziu sem­nează un lungmetraj după el. Despre Dansul Delhi, Vîrîpaev declara într-un interviu: „Acest text are o construcție decisiv postmo­dernistă. Piesa nu aparține teatrului psihologic, nu e un text care se joacă, ci se interpretează ca o par­titură muzicală“.

Întrebat ce l-a motivat să se apropie de textul lui Vîrîpaev, regizorul Radu Afrim declară: „Mon­­tez a cincea oară la Iași, consider ca m-am apropiat suficient de inima acestui oraș, cred că rezonez, măcar parțial, cu spiritualitatea lui, știu că un text deep&weird ca acesta poate avea o viață frumoasă aici. E un text care poate să fie pe cât de realist, pe atât de oniric. Mi-e egal. Dacă unor spectatori li se pare prea trist, prea greu de suportat, pot să-l ia ca pe un vis. De altfel, la final am oferit măcar o cheie. Pentru închis ușa după spectacol. Intenționat n-am oferit-o și pe cea cu care deschizi ușa. Ar fi fost prea simplu de intrat. Și spectatorilor nu le place să fie luați de proști“.

E multă emoție în spectacol

Privind în urmă cu nostalgie, Afrim crede că și-a găsit la Iași o echipă numai bună pentru a da viață textului lui Vîrîpaev. Actorii sunt perfecți pe roluri, în viziunea sa, regizorul simțindu-se emoțio­nat de fiecare dată când retrăiește momente din repetiții. „Ieșisem din Pădurea spânzuraților și aveam nevoie să fac un spectacol intim cu puțini actori, să călărim partiturile astea sublime și aparent simple. Cine n-a stat în viața lui pe holul unui spital așteptând ceva? O speranță, un răspuns, o eliberare, un bonus de secunde, de minute, de zile. Ne-am construit cu actorii un sistem logic privind piesa, o logică a noastră. Știam că nu facem astfel decât să hrănim un virus care a intrat foarte adânc în organismul meseriei noastre. Pentru că logica în teatru e un virus ucigător. Teatrul românesc se adâncește în heleșteul nămolos al logicii. Eu sunt pregătit oricând să argumentez, însă se consumă nefiresc de multă energie cu asta. Am avut parte de o echipă de actori inteligenți (nu e o regulă asta), așa că de la jumătatea re­petițiilor încolo am inceput să gândim cu inima. Ăsta era drumul: uitați că în urmă cu cinci pagini ați murit, uitați, de altfel, ce știm noi despre memoria celor plecați. Nu memoria noastră pentru ei, ci memoria lor pentru noi“.

E multă emoție în spectacolul regizat de Radu Afrim, la fel cum nelipsite sunt și buclele pe care artistul le face în redarea scenică a textului. Una dintre ele face referire la spectacolul regizat anterior de Afrim la Iași, Măcelăria lui Iov. Bineînțeles, o parte dintre actorii pe care i-a ales pentru Dansul Delhi au fost prezenți și în distribuția anterioară. Afrim a ajuns la premieră în șase săptămâni pentru că, din lipsă de buget, decorul a fost făcut în atelierul teatrului în timp record, „deci n-a trebuit să aștept, ca altădată, după nu știu ce atelier din București“.

Pentru că Dansul Delhi este un spectacol care te poartă printr-un labirint emoțional, Afrim re­cunoaște că atunci când lucrează un text care îl poate lovi direct „încercă un exercițiu de schizofrenie“. Când actorilor le iese atât de bine rolul, încât e greu să reziști emoțional, se bucură că „în zona regizorului e stinsă lumina“. Cre­de, însă, că îi va fi greu să-l revadă, iar pentru criticii care văd diferit lucrurile, dă o replică chiar din spectacol, generos condimentat cu un discurs despre critici, critică și rolul acestora în viața ar­tiștilor: „Empatia. Asta a lipsit din viața mea de critic“.

O privire în spatele decorurilor

Pentru a da imaginea dorită lumii traspuse scenic, Radu Afrim a lucrat cu același scenograf ca și în spectacolul Pădurea spânzurați­lor, Cosmin Florea. De alfel, pentru aceea, Cosmin a primit o nominalizare la Premiile UNITER din acest an. După cum singur mărturisește, până să descopere domeniul scenografiei, Cosmin Florea dorea să facă arhitectură sau modă. Momentul întâlnirii cu Radu Afrim, în 2008, a fost ca o revelație pe mai multe planuri. A descoperit acest domeniu în care toate pasiunile sale au sens împreună și universul afrimian de care nu se mai satură. În ceea ce privește definirea unui stil scenografic propriu, Cosmin nu știe dacă poate vorbi despre așa ceva încă, întrucât se află pe un drum al căutărilor. „Este o etapă în care vreau să exploatez emoția și toate formele ei plastice. Sunt pictori sau regizori de film cu a căror sensibilitate ajung să mă conectez foarte tare și, uneori, mă influen­țează în ceea ce fac.“

De-a lungul timpului, Cosmin a învățat ce îi place sau ce displace în teatru lui Afrim și îl vede pe acesta ca pe un mentor de la care a deprins tot ce este mai frumos în domeniul scenografiei de teatru.

Pentru Dansul Delhi, Cosmin Florea a pornit de la ideea de a reconstitui un interior de spital, pentru că așa cerea textul. „Cum­va mi-a plăcut foarte tare direcția, pentru că de mic eram fascinat de policlinicile vechi din casele interbelice din Brăila (orașul meu natal). După o lungă documentare, m-am decis asupra unui spa­țiu neutru, aproape monocrom, tocmai pentru a accentua liniștea și împăcarea personajelor cu moartea, un spațiu punctat cu grijă de câteva elemente suprarealiste care ajută privitorul să se apropie și mai mult de universul spectacolului.“

Nici pe Cosmin nu l-au ocolit emoțiile, pe parcursul repetițiilor la spectacol. Dansul Delhi i-a deschis perspective pe care de multe ori le-a evitat – eterna frică de moarte și împăcarea cu aceasta. Prin textul său, Vîrîpaev i-a explicat cum stă treaba mai exact.

Intrarea în personaj și ieșirea din personaj. Studiu de caz: Caty din Dansul Delhi și Ada Lupu

Dacă pentru rolul masculin din Dansul Delhi regizorul Radu Afrim a ales doi actori care să îl joace alternativ, unul angajat al teatrului și un student la actorie, respectiv Dumitru Georgescu și Dan Prisacariu, pentru rolul principal feminin a distribuit-o pe tânăra actriță Ada Lupu.

Despre alegerea de a merge cu doi actori pentru rolul lui Andrei, Radu Afrim spune: „Există actori care au nevoie să se simtă ame­nințați: de un dublu, de un intrus, de o concurență. Ei așa sunt mo­tivați. Unii au avut șansa să fie angajați într-un teatru, iar alții poate nu vor avea șansa asta niciodată. […] Am lucrat cu profesorii lor (Tatiana Ionesi și Emil Coșeriu care l-a dat și pe Marius Manole) și la repetiții mai scăpam câte o înjurătură la adresa școlii (zâmbește), deși știu că cei doi actori sunt profesori excelenți. Întâmplător, băiatul pe care l-am luat în rol, și care mie mi se pare foarte bun pentru un rol atât de greu, a jucat Hamlet semestrul acesta în facultate“.

Actrița Ada Lupu este pentru a doua oră într-un rol feminin jucat în universul afrimian. După rolul din Măcelăria lui Iov, greu de uitat, Ada o interpretează în Dansul Delhi pe Caty, un personaj care se identifică cu dansul însuși. Caty a sedus-o pe Ada Lupu încă de la prima lectură și a cucerit-o definitiv pe parcursul repetițiilor. E primul personaj despre care simte că ar putea fi ea, într-una din lumile posibile.

„Mă regăsesc în Caty, iar asta are un dublu ecou în mine. Încerc, deopotrivă, să mă îndepărtez și să mă apropii de mine, prin ea. Une­ori fug de ceea ce sunt, ca să-i creez libertatea, alteori cobor în mine foarte adânc, ca să-i ofer siguranță. Eu lucrez cel mai bine atunci când îmi pot iubi personajul. Am simțit de la bun început că am un fond comun cu ea, există chiar niște coincidențe extraordinare, niște déjà-vu-uri, pe scurt, am plecat la drum în armonie și «în mirare» cu personajul. Greul a constat nu atât în asumare, cât în eliberarea pesonajului de ceea ce era al meu în dezacord cu ea. Bineînțeles că nu observam eu ceea ce era parazitar, ci observa Radu Afrim. Dar observă tot! Iar eu recunoșteam, n-am încercat să mint. Știam că tot ce fac, dacă fac bine, o să primească, dacă nu, o să corecteze. Și mă bucuram când mă prindea“, mărturisește cu emoție Ada Lupu.

Ultimele zile sunt cele mai grele, dar și cele mai interesante

Ada mai adaugă că și-a dat seama, în timp, că ea e un actor care are nevoie de regizor. Cel mai greu i-a fost să lucreze, uneori, în contra corpului. Pentru că erau momente în care stabilea cu Afrim să joace ceva, iar ea natural simțea altceva. E, probabil, rolul la care a lucrat cel mai disciplinat. Și foarte armonios.

„E greu să nu lăcrimezi când afli că ți-a murit mama. Corpul reacționează, chiar dacă tu joci că nu plângi. Mi-am dat voie să am încredere în instinctul meu, să-l urmez și, totodată, să fiu con­știentă că personajul nu-mi apar­ține mie, el doar există prin intermediul meu și că ființa finală trebuie să fie rezultatul unei întâlniri, că eu sunt acolo ca parte a unei lumi pe care Radu și-a imaginat-o și în care m-a primit să exist. Nu mi-a fost greu, pentru că-mi plăcea tot ce-și dorea el de la personaj, era în acord cu ce îmi doream și eu, cumva trebuia doar să fac, să fiu. Va rămâne cu mine personajul, indiferent de ce se va întâmpla cu spectacolul, acum sau peste ani, pentru că, în felul meu, era deja acolo. De-acum, va fi și în felul ei.“

Privind retrospectiv la toată munca în echipă pentru acest spectacol, Ada Lupu conchide că a fost o perioadă magică, în care a simțit că i se întâmplă ce și-ar dori să se întâmple la fiecare proiect.

Ultimele zile sunt cele mai grele, dar și cele mai interesante, când totul trebuie să se lege, când actorii trebuie să renunțe la unele lucruri sau să le adapteze, în funcție de anumite aspecte tehnice. A fost destul de complicat și pentru sunet, și pentru lumini, dar toată lumea a intrat în povestea Dansului Delhi și era chiar impresionant, emoționant să vezi cum în fiecare colț există cineva care caută o soluție. De asemenea, Ada Lupu se bucură că l-a cunoscut pe scenograful Cosmin Florea și ține minte că ziua în care a apărut decorul a fost ca o sărbătoare.

Despre viață, în esența sa

În ceea ce privește colaborarea cu Radu Afrim, Ada Lupu spune că e concretizarea visului său de teatru. Întreg parcursul său ca actriță e în strânsă legătură cu întâlnirile cu el: Femeia mării, Gala Hop, Măcelăria lui Iov, Dansul Delhi.

„Cel mai tulburător, cel mai zbuciumat și cel mai armonios dialog artistic l-am avut până acum cu el. Cineva ca el poate să țină în viață, ca actor, pe cineva ca mine. Am lucrat foarte frumos la Dansul Delhi, deja mi se face dor. La primul spectacol de după premieră, i-am simțit lipsa. Nu doar regizorii sunt triști când se despart de un proiect. Și actorii sunt puțin pustii fără regizor. Dar măcar nouă ne rămâne spectacolul. Radu primește inspirație, eu cred în inspirație și mi se pare magic cum se rezolvă niște lucruri, uneori. Radu e generos, oferă foarte mult celor cu care lucrează. E și deschis, primește atunci când i se oferă, de multe ori voiam să fac bine doar ca să-l văd că se bucură. Ce mi se pare cu totul special în lucrul cu Radu e combinația paradoxală între imprevizibil și ordine. Ești foarte liber, îți cere să fii liber, să ai cu­raj, să cauți în tine, dar totodată se creează, cu fiecare repe­tiție, o solidă organizare.“

Dansul Delhi, spectacol regizat la Iași de Radu Afrim, după textul lui Ivan Vîrîpaev, vorbește despre viață, în esența sa: despre dragoste, despre moarte, despre pierdere, despre suferință, despre agonie și extaz. E un spectacol despre inimă.

„Vor veni și vor descoperi ce­va în exterior, pe scenă, dar cred că, de data asta, și alte povești se vor întâmpla diferit în fiecare dintre ei, în funcție de cum vor privi (sau nu) și către interior. Cred că e și un fel de barometru. Cred că reacțiile diferite care se vor naște în oameni diferiți se vor datora nu doar unor opțiuni estetice, cât și unor opțiuni existențiale. Eu îl văd ca pe o bijuterie de spectacol, plin de suflet, de sinceritate, de curaj, dacă n-aș juca în el, m-aș tot duce să-l văd și să-l revăd“, îi îm­bie Ada Lupu pe spectatori.

O inimă mare pulsează, de altfel, în decor pe tot parcursul reprezentației. O inimă dezgolită până la venele care o irigă. Inima e cuvântul cheie al spectacolului, crede și Radu Afrim, „inima devenită în timpurile astea un emoticon, un cuvânt demonetizat, cel mai adesea romanțat“.

Galerie foto