Am citit cindva spusa lui Arthur Rubinstein, dupa o interventie chirurgicala care se putea incheia prin obstescul sau sfirsit.
Cu umor contagios, daduse dispozitie ca, de va trai, sa i se cinte la trezirea din anestezie uvertura Nuntii lui Figaro. Daca nu va trai, orice portiune din Recviem. Asa va sti incotro a luat-o, a murit sau nu…
Filmul lui Adrian Maben a marcat un punct de maxima realizare in cultura pop-rock. Este inegalabil. Poem cinematografic, miraj audio-video, simbioza intre antichitate si contemporaneitate – ce cuvinte sa aleg pentru a defini o minune artistica? Am incercat cindva sa fac pe desteptul, rescriind cu metafore gratuite (dintre care am pastrat numai titlul) o feerie ce trebuie vazuta cu ochii personali si auzita cu urechile bine destupate. N-as fi vrut sa revin, dar editia aniversara – „30 de ani de la…” – mi-a stirnit o nemultumire ce tinteste indeosebi partea audio.
Poate exagerez cu pretentii absurde, insa mi se pare absolut inacceptabil ca in epoca surround-ului (fie si remasterizat prost dupa benzi originale) sa se ataseze unui film Pink Floyd o coloana sonora 2.0 Dolby Digital! Nu stiu ce ratiuni, ce socoteli meschine au produs astfel de anomalie. E si mai de mirare alegerea, cind exista un precedent superb – filmul The Wall, reconditionat si imbogatit cu sunet 5.1 (macar ca DD este mai putin consistent ca DTS). Roger Waters preciza, reluind o discutie de la masa din perioada cind lucrau la DSOTM, ca producatorul responsabil cu sectorul tehnic al rockului trebuie – dincolo de abilitati muzicale innascute – sa cunoasca perfect caracteristicile si posibilitatile echipamentului, ale instrumentelor cu care lucreaza muzicienii ca sa obtina cel mai bun sunet cu putinta. Altfel, se subintelege, produce gunoi… Nu e cazul, evident, in re-editarea din 2003 a mo(nu)mentului Pompeii. Sunetul e bun, are vibranta, basul e clar (nu profund!), chitara mingiie cu reverberatii zidurile paraginite, clapele hipnotizeaza, iar percutia, desi foarte gentila si de multe ori moale, are limpezimea cristalina ceruta de compozitiile astrale. Insul care a decis formatul audio sigur cunoaste a.b.c-ul, dar nu si restul alfabetului tehnicii actuale.
Aceasta editie pare facuta doar ca regizorul sa insereze pasaje filmate in misiunile spatiale NASA, momente ce ni se par azi antichitati… psihedelice! La vremea conceperii si turnarii peliculei, imaginile captate de astronauti nu erau disponibile. (Se credea, probabil, ca secretele gasite pe Luna vor fi uimitoare, de aratat „celor alesi”…) Citeva secvente cazute la primul montaj, plus animatii 3D, lungesc „director’s cut” intr-o masura pe care abia in postura de fan Pink Floyd pot sa o inghit. Valoarea versiunii 2003 mi se pare sub a celei vechi. Cind suprapui frescele anticului Pompei peste audio-tehnica de virf a deceniului 8, poate fi inspiratie de-o clipa. Cind le mixezi cu straniul concert dintr-o arena pustie, aduce a inovatie. Si cind, schelet narativ, alegi pietrele, paminturile noroioase, vaile cu sulf ale Vezuviului, parca se intrevede ceva consistent. Greu de neglijat noima viziunii asupra catastrofei ce-a tisnit acum 2 milenii si, trecind prin nazuinta & nesabuinta omului contemporan, explodeaza in stele!