Avanpremieră  -  Suplimentul de Cultura  -  

„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul În apele facerii, de Carmen Firan, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.

– Fragment –

Lala era ținută ca înțeleapta satului, ea însăși o instituție, precum biserica sau colectiva. Trăia cu ușa deschisă și cu trei pisici negre dormitând pe corlată. Ea moșea femeile care nășteau, dezlega deochiuri în tăciuni de cărbune, ghicea în bobi, le făcea fetelor far­mece să se mărite, întorcea băr­bații rătăcitori la nevestele lor, chema ploaia și vindeca recoltele infestate de mană, alunga lăcustele și gândacii-de-Colorado. Atât ajunsese la noi până atunci de la americanii mult așteptați, niște gândaci cu crustă lucioasă, colorată gălbui, care atacau plan­tațiile de cartofi aduse de Columb.

Lala era mai bătrână decât timpul, se spunea, trăia în satul ace­la dintotdeauna. Adusă de spa­te, cu o năframă neagră pe cap, fără vârstă, dar cu ochi vii, pătrunzători, în care cei curați spuneau că își vedeau sufletul, iar păcătoșii că orbeau dacă o priveau prea mult. Lumea aceea era plină de nenorociri și legende, nu mă mai mira nimic și credeam orice.

Într-o duminică de august, după ce americanii ajunseseră pe Lună, iar satul bunicilor strălucea de bunăstare, Lala s-a dus la horă, unde știa că se adună toată lumea, cu cele trei pisici încolăcite pe trupul ei uscat, dar puternic. I-a chemat pe toți și le-a spus:

— Miracolele nu țin la ne­sfârșit.

S-a lăsat tăcerea.

— Nu puteți sta cu brațele încrucișate, trebuie să faceți și voi ceva dacă vreți ca minunea care a dat peste voi să dureze.

Nu le-a plăcut. Se simțeau îndreptățiți la miracole. Suferiseră destul, o recompensă trebuia să vină cândva de undeva.

— Asta n-o să mai țină mult, a continuat Lala, ignorând murmurele de nemulțumire. Grăbiți-vă!

— Și ce ar trebui să facem, cum să ne grăbim, unde? i-am au­zit strigând speriați, pentru că nimeni nu punea la îndoială pro­fețiile Lalei.

— Să vă aruncați ceasurile. Trebuie să dispară orice ceas din sat, de mână sau de perete. Orologiul din turnul bisericii să-l dați jos. Să nu mai știți ce oră e, ce zi, ce anotimp. Să opriți timpul în loc. Să uitați de el.

S-a lăsat o tăcere și mai mare. Auzeam tăunii bâzâind în jurul vacilor care dormitau la soare.

— Așa va rămâne doar ziua de azi, doar ceasul ăsta în care vă vorbesc, și fiecare clipă care va veni va fi deja trecută. Doar așa vă veți bucura de ce aveți acum și bogăția va fi pe veci a voastră.

Deși nu au priceput mare lucru, oamenii au ascultat-o. Nu s-au mirat, Lala vorbea de multe ori în dodii, dar nu se înșelase până atunci niciodată. Au scos orologiul din turnul bisericii și l-au făcut țăndări. Bărbații și-au aruncat în râul învolburat ceasurile rusești Pobeda. No­roc că nu erau multe în sat, până la prânz tot timpul măsurat în limbi și cadrane fusese măturat.

— Și acum? au întrebat ui­tândulții.

— Timpul va sta pe loc. Dacă nu te uiți la el, nu mai curge, rămâne acolo unde te-ai uitat ultima oară la ceas. Împietrește. Și toate rămân la fel ca acum. Nu asta ați vrut?

— Și apoi? s-a auzit un glas firav, poate chiar al meu.

— Care apoi? a șoptit Lala. Apoi e tot acum. Toate sunt doar acum. Trecutul a fost șters, viitor nu există, doar clipa de față. Ea e singurul timp.

Femeile au dat din cap, închipuindu-se deja nemuritoare. Băr­bații au tras aer în piept, gândindu-se că nu era tocmai rău, eternitatea îi prinsese încă în putere. Tineri nu prea mai erau în sat, plecaseră toți să lucreze la oraș și își trimiteau doar vara copiii în vacanță la țară.

Și eu? Eu, care nu mă născusem încă, o să rămân toată viața așa, la fel ca acum, cu coșuri pe față și întrebări în aer? Perspectiva eternității m-a înfricoșat. Ce le păsa lor, care apucaseră deja cât de cât să trăiască! Ce întâmplare nefericită să mă aflu acolo tocmai atunci!

— Dar vă previn, a mai adăugat Lala, că, dacă în sat va apărea vreun ceas ori vreunul dintre voi va afla vreodată cât e ora, în ce zi sau an ne aflăm, minunea se va duce. Timpul va începe să curgă din nou, poate și mai repede ca înainte, căci va trebui să prindă din urmă vremurile în care a stat nemișcat. Ați priceput?

Au aprobat cu toții, deși nu păreau pe deplin lămuriți. Numai eu am fugit îngrozit. Mi-aș fi sunat părinții să vină urgent să mă salveze, dar bunicii nu aveau telefon. Doar din clădirea primăriei, unde se afla și centrala poștei, puteai telefona cu comandă la oraș. Era însă duminică și, în afară de biserică și de birt, toate erau închise. Dar cine mai știe dacă era în­tr-adevăr duminică și ce mai con­ta ce zi era, odată ce oamenii aceia inconștienți opriseră timpul.

N-am dormit toată noaptea. Îi auzeam pe bunici sforăind mulțu­miți. Prin perdelele țesute vedeam licuricii pulsând în întuneric. Și dacă nici noaptea nu se va sfârși vreodată? Oare știau adulții aceia în ce se băgaseră? Aveau ei controlul lucrurilor etern misterioase? Și dacă Lala era doar o nebună care le întinsese o capcană? M-am zvârcolit așa până ce s-a luminat afară. Soarele se ridicase deja pe cer – slavă Domnului că cerul mai era încă acolo! –, m-am dus în grădină, mi-am trezit cu greu oile, care moțăiau îndestulate pe sub duzi, și am plecat pe dealuri.

Îmi era bine acolo. Dar să rămân toată viața un oier închipuit ducându-și animalele imaginare pe aceste dealuri de poveste? Și cu nașterea mea cum rămânea? Aceea era minunea pe care o așteptam.

Cuvântul „minune“ îmi devenise deja nesuferit. De el se legau aiurea alte imagini și cuvinte cu care nu știam ce să fac: eternitate, clipa de față oprită ca o fotografie – țac-pac, timp împietrit, un prezent continuu. La ce va fi bună bogăția dacă timpul nu va mai curge? Am privit cu furie la satul din ce în ce mai mic strâns la picioarele mele. M-am uitat cu furie și în sus. Poate totuși cerul se întindea mai departe decât birourile primăriei și dincolo de sandalele lui Dumnezeu. Poate că erau mai multe ceruri.

CARTEA

Poveste de dragoste plasată în ultimul deceniu de comunism, În apele facerii redă atmosfera acelui timp fără ostentație, prin existența unor tineri in­telectuali prinși în capcana istoriei. Povestea unui erou fără nume este completată de trei voci dife­rite care preiau alternativ firul narativ, ilustrând realitatea crudă, visurile și utopiile protagoniș­tilor. Simțindu-se într-o închisoare existențială, antieroul acestei cărți decide că nu s-a născut încă. Nu s-a născut pentru că încă nu a făcut nimic important, nu are la ce să privească în viitor și ce să lase în urmă. Parabola este însă și o frondă împotriva sistemului, o formă de rezistență la alienarea politică în speranța găsirii unui sens al vieții. Tabloul Bucureștiului din anii ’80 este condimentat cu relații amoroase, cu scene din viața no­menclaturiștilor, dar și a boemei artistice, cu o bună observație a realității și o analiză lucidă, fără încrâncenare, a acelor vremuri.

AUTOAREA

Poetă, prozatoare, jurnalistă, autoare de piese de teatru şi scenarii de film, Carmen Firan s-a stabilit din 2000 la New York. A publicat peste 20 de volume de poeme, nuvele, povestiri şi eseuri, în România şi în Statele Unite ale Americii. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Societăţii Poeţilor Americani şi a PEN American Center din New York. Opera sa apare în traducere în reviste, antologii sau în volum în Franţa, Anglia, Irlanda, Polonia, Israel, Canada, Germania, Suedia.