Despre dragoste si sexualitate in societatea romaneasca, 1750-1830 si tot nu-mi e de ajuns, sint pe punctul de a renunta la preocuparile mele de zi cu zi si de a merge la Arhive, citind acolo minunatii de documente despre oameni care ne erau pina acum necunoscuti.
Referitor la perioada in cauza, reperele noastre au fost mai ales istorice si, poate, literare. Dar n-am stiut nimic despre istoria sentimentelor si am banuit doar citeva lucruri legate de mentalitate. Acum aflam ca „barbatul se amuza si este mai degraba galant, in timp ce fata se vede deja maritata dupa prima stringere de mina”, ca Biserica recomandase o pozitie sexuala anume pentru reusita procreatiei, ca singurul pretext acceptat pentru o rapire, oricit de scandaloasa ar fi fost ea, era iubirea („am cazut la dragoste cu ea”, o sa spuna rapitorul), ca onoarea unei femei o constituia pastrea virginitatii pina la casatorie (in caz contrar, devenea rusinea mahalalei si era numita femeie „cu ponos”, „cu nume si zvonu”), ca preacinstitele fete bisericesti nu erau intotdeauna asa de cinstite pe cum le cerea cinul („grecii cind tamiiaza in bisarica, pe muieri, stau cite un minut inaintea fiestecaruie muieri de o tamiiazi si o din talpe pin-in cap, puind gind rau in capul lor asupra acelor muieri”), ca, in goana lor dupa potrivirea cu Occidentul, femeile „mai bucuroase sint sa le moara acasa copiii de foame, decit sa iasa la plimbare far’ de a avea pe rochie alte o suta de bucatele in felurimi cusute, ce le zic garnituri, carele este o indoita cheltuiala”.
Fermecatoare, erudita, cu adevarat pasionanta e cartea despre care am pomenit, indemnindu-ne si pe noi sa scriem cu u-uri finale si topici anapoda, bucurindu-ne ca am citit atitea lucruri noi despre amor si fiindu-i recunoscatori lui Eufrosin Poteca pentru ca a inventat un cuvint atit de gingas si de tulburator: femeia iubita e dumnezoaea.