N-am mai vazut de mult la cinema un film atit de dens, de colorat si de bogat, o poveste care se imbogateste fir cu fir, niste personaje credibile si simpatice – desi par sa fie efigii, niste actori necunoscuti atit de bine „pe rol”, dar mai ales o asa exaltare controlata a imaginatiei care sa dea intregului ansamblu o forma mereu in miscare. Nu ma indoiesc ca Dick Clement e topit dupa Beatles. Cu fiecare pas veti da peste mai fine sau mai nete apropouri la Beatles, dar si la alte trupe istorice. Eroul se numeste Jude, (Sexy) Sadie si (Dear) Prudence sint si ele personaje ale epopeii lui, intermezzo-urile artistice sint niste pauze de cele mai multe ori suprarealiste, realizate in transa colorata (vezi Strawberry Fields Forever si delirantele capsuni de vopsea), dar perfect valabile si viabile.
Nimic de ordinul kitsch-ului sau imitatiei lesinate. Osatura filmului – in ciuda unei povesti coerente cu un baiat din Liverpool care pleaca in SUA, in anii ‘60, drumul lui initiatic traversind dragostea si Vietnamul si revoltele de strada, pentru a invata la final sa lupte pentru ce e mai important, dragostea – e, de fapt, construita din melodii. Nu doar pentru ca era ieftin, dar si pentru a se delimita de un film cumva biografic, regizoarea i-a pus pe actori sa cinte in loc sa recurga la inregistrari originale. Din nou, nimic facut, nimic exagerat – actorii pastreaza masura justa intre respect si originalitate. Cinta onest, dar foarte bine, stiind ca nu fac decit sa ne apropie si mai mult originalele. Categoric, filmul iti face o mare pofta de Beatles, dar te lucreaza, cum facea si Frida, pe palierele subtile dintre culoare, forma si sunet, pe filierele acelea sinestezice care se deschid in stare de gratie. Across the Universe se vede si se asculta cu aceleasi simturi.
Julie Taymor vine cu un caleidoscop suprarealist
Intr-un context actual in care filmul muzical ia forma filmului biografic, vezi Walk the Line sau Ray – urmind fidel linia rosie a etapelor vietii si creatiei, cind nu muta pe ecran musical-uri celebre (Chicago), Julie Taymor vine cu un caleidoscop suprarealist, altfel extrem de bine gindit – nimic nu e delirant –, care isi asaza piesele mereu altfel.
E si un film foarte personal (pe fratii regizoarei ii cheama Lucy si Max, ca pe doua personaje principale), e si un film despre prezent, prin felul in care se raporteaza la un trecut usor asemanator, e si o pledoarie pentru adevaratele valori care sint dragostea si arta, e si o invitatie la a ne lasa fantezia sa zboare prin nori de marmelada si flori incredibil de inalte. Ma abtin cu greu sa nu dezvalui surprizele pe care le scoate Taymor din joben.