Săptămâna aceasta, marți, s-au împlinit 20 de ani de la moartea lui Yehudi Menuhin, celebrul violonist, elev și prieten al lui George Enescu și al României, o mare figură de umanist în secolul trecut. Cu gândul la admirabilul om de cultură, m-am mirat să aud, ascultând înregistrarea unei recente conferințe despre muzica enesciană, sentința bizară că Menuhin și David Oistrah ar fi fost doi „poli opuși ai Războiului Rece“ ce și-ar fi dat mâna la Festivalul „Enescu“ din 1958.
Se cunoscuseră în fapt la Moscova, în noiembrie 1945, într-o vreme în care Menuhin își începuse turneele în Germania, în lagărele supraviețuitorilor Holocaustului, și apoi în țările ce-i erau dragi din estul Europei, Ungaria și România, cea a copilăriei sale și cea a lui Enescu. Prietenia ce avea să-i lege fără întrerupere și în perioada următoare, a Războiul Rece, s-a materializat în numeroase concerte susținute împreună în cele mai diverse capitale. Cel de la București, din 1958, a fost doar unul din multe și nu a avut nimic de a face cu Războiul Rece.
Dacă la București extrasele din amintiri scoase din context și supozițiile sunt de multe ori transformate în adevăruri indestructibile, nu pot să nu constat că nimeni nu a studiat serios Războiul Rece cultural și implicarea în el a oamenilor de cultură, români sau străini, ultimii în relație cu românii. Despre rolul lui Yehudi Menuhin, al cărui nume nu apare în nici unul din volumele consacrate acestui „război“ cultural, va fi greu de aflat ceva concret atâta timp cât nu va fi cercetată și publicată corespondența lui în epocă.
Memoriile sale, Unfinished Journey/ Călătorie neterminată, îl amintesc, de exemplu, o singură dată pe Nicholas Nabokov într-o listă de prieteni apropiați. Nabokov a fost un personaj-cheie, alături de Michael Josselson, în conducerea de la Paris a activităților Congresului pentru Libertatea Culturii, organizație paravan finanțată de CIA prin intermediul unor fundații, și braț, alături de Comitetul Europei Libere, în Războiul Rece cultural dintre Occident și Uniunea Sovietică. Josselson, intelectual de marcă și personaj influent în CIA, a avut la dispoziție sume considerabile pentru racolarea intelectualității occidentale pe poziții ce combăteau și, în ultimă instanță, limitau influența sistemului sovietic în Vest.
În plus, Joelsson dispunea de un fond discreționar pentru care nu trebuia să dea nimănui socoteală și din care, la sugestia prietenilor săi, susținea intelectuali și muzicieni aflați în dificultate. Refugiat recent din Polonia la Londra, compozitorul Andrzej Panufnik avea să primească din septembrie 1954 „o bursă anuală de două mii de dolari“, fără nici o obligație. Nabokov relata ulterior că Panufnik, recunoscător, s-ar fi declarat „gata să colaboreze“ cu Congresul pentru Libertatea Culturii, ale cărui idealuri anticomuniste le împărtășea.
Mai puțin cunoscut este faptul că Josselson decidea, tot din septembrie 1954, să-i acorde din același fond discreționar o alocație lunară de trei sute de dolari lui George Enescu, imobilizat la pat la acea dată, și pe care compozitorul avea să o primească până la moartea sa, în mai 1955. Nu este deloc clar dacă în spatele deciziei se aflau membri ai emigrației române – cum au fost, între alții, Virgil Ierunca și Monica Lovinescu, care colaborau cu Congresul pentru Libertatea Culturii – sau, cel mai probabil, Yehudi Menuhin, bunul prieten al lui Nicholas Nabokov. Soția lui Josselson, Diana, își amintea ulterior că Nabokov și soțul ei au jucat un rol important atât în împiedicarea repatrierii corpului lui Enescu, cât și în înmormântarea sa la Père-Lachaise.
Că Yehudi Menuhin se afla în spatele intervenției prietenilor săi o sugerează și insistența cu care, în iunie 1956, violonistul declara la ceremonia inaugurării unui bust al lui Enescu la École Normale de Musique, la Paris: „Nu, nu este adevărat că a fost uitat și că a murit în sărăcie, nu s-a putut face mai mult pentru George Enescu pentru că era de o mândrie extraordinară; el și-a avut socotelile sale cu Dumnezeu și nu cu oamenii“.
În același an, Orchestra Simfonică din Boston, dirijată alternativ de Charles Munch și Pierre Monteaux, efectua un mare turneu european (între 24 august și 26 septembrie) sponsorizat de o altă organizație paravan a CIA, Comitetul Europei Libere. Orchestra a făcut escale la Cork, Dublin, Edinburgh, Copenhaga, Oslo, Stockholm, Helsinki, Leningrad, Moscova, Praga, Viena, Stuttgart, München, Zürich, Berna, Paris, Chartres, Leeds și Londra.
La 20 septembrie, primul concert de la Paris, cu Yehudi Menuhin ca solist, avea înscris pe program: In Memory of Enesco. Orchestra, dirijată de Pierre Monteux la Théâtre de Champs-Elysées, și-a modificat programul inițial. În partea întâi era introdusă Simfonia nr. 2 a lui Creston, urmată de Enescu, Suita pentru orchestră, nr. 1, op. 9. În 1938 Orchestra cântase sub bagheta lui Enescu Suita nr. 2, op. 20. Partea a doua a concertului începea cu uvertura la Fidelio (Beethoven) și se încheia cu Concertul pentru vioară și orchestră de Brahms, atât de iubit de Enescu. Menuhin avea să dea un bis, cântând Preludiul din Partita în mi major de Bach. Concertul în memoria lui Enescu era finanțat de cealaltă fundație prin care CIA susținea evenimentele culturale, Fairfield.
La o privire superficială, cineva ar putea spune că am oferit argumente pentru genul de afirmație hazardată amintită în preambulul articolului, anume că Yehudi Menuhin ar fi fost, într-adevăr, un pol, reprezentant, al Războiului Rece. Mă îndoiesc. Era, într-o anumită măsură, un naiv, un idealist cu cele mai bune intenții, dar un idealist, așa cum o atestă și corespondența sa din 1981 cu Margaret Thatcher, pe atunci premier al Marii Britanii, căreia îi propunea să susțină ideea unei „dezarmări voluntare a țărilor din Europa Occidentală“. Margaret Thatcher îi răspundea la 17 iulie pe trei pagini dactilografiate, cu o scrisoare despre Kremlin ce continuă și astăzi să fie de mare actualitate și care ar merita cunoscută.
Dar, rămânând la deceniul al șaselea și la Războiul Rece cultural, aș menționa doar reacția lui Yehudi Menuhin în fața scandalului din Statele Unite când s-a dovedit că CIA și fondurile sale s-au aflat timp de peste 20 de ani în spatele a numeroase activități culturale de propagandă pro-occidentală și antisovietică în Europa. Scriindu-i prietenului său Nicholas Nabokov, unul din liderii Congresului pentru Libertatea Culturii, Menuhin observa naiv că CIA se dovedește a fi „mult mai mult“ decât un organism care se interesează „de oameni ca noi“.
Diplomatul lucid care a fost George F. Kennan comenta tot atunci, citat într-o lucrare foarte utilă de citit semnată de Frances Stonor Saunders: „Panica pe tema banilor CIA a fost nejustificată… N-am avut niciodată nici cea mai mică mustrare de conștiință pe această temă. Această țară nu are un Minister al Culturii și CIA era silită să facă tot ce putea pentru a încerca să umple acest vid. Merită elogii, nu critici, pentru ce a făcut“.
Foto 1: Programul concertului memorial George Enescu de la Paris, 1956 (©BSO Archives)
Foto 2: Yehudi Menuhin, fotografia dedicată primită în dar cu memoriile lui
Foto 3: Programul Concertului dirijat de Enescu la 18 martie 1938 la Boston (©BSO Archives)