In acceptia sa curenta, la indemina, kitsch-ul este totuna cu prostul gust in arta. Sigur, comunismul poate fi identificat si cu o lume a prostului gust ori, extinzind, cu o lume a falselor valori. Dar imaginea care mi se pare ca aproximeaza cel mai exact acel sistem politic pe care l-am trait ar fi: o lume a valorilor rasturnate, o lume pe dos.
Nu stiu daca personajele din Relatare despre moartea mea parasesc tara ca sa fuga de kitsch-ul comunist, fiindca nu stiu daca, atunci cind faci pasul asta radical, de viata si de moarte, fuga din tara, asculti de o motivatie abstracta, fugi avind in minte un concept. Mai degraba, fugi din disperare, fugi fiindca n-ai incotro, fugi fiindca locul a devenit pentru tine irespirabil, insuportabil, o temnita din care vrei sa scapi. Probabil nici nu mai conteaza foarte mult unde ajungi si ce gasesti acolo unde ajungi, important e sa scapi din incercuire, din spatiul carceral. Si nu cred ca personajele sint atit de naive incit sa se iluzioneze ca exilul ar insemna cumva o absolvire/o scutire de singuratate. Singuratatea, evident, este prezenta pretutindeni: ne asediaza, ne cucereste, insidioasa, tiranica. De altfel, romanul are subtitlul Eseu despre singuratate.
In ultima sa vizita la Paris, alaturi de Patricia, Anne cumpara un roman de Milan Kundera, Ignoranta, care ii ramine insa necunoscut. In ce masura alegerea acestui roman despre identitate este (sau nu) una intimplatoare?
Imi pare bine ca ati observat aceasta „potriveala” simbolica, acest joc auctorial. In mica mea constructie epica am cautat sa asez o intreaga tesatura de semne, de simboluri pe care cei cu privirea atenta sa le descopere. Scriu proza visind la cartea desavirsita, e un vis care nu ma paraseste niciodata. Pentru mine cartea desavirsita inseamna acea carte vie, ce-si amplifica parca de la sine sensurile, acea carte in care toti cititorii, de la cel ingenuu si pina la cel sofisticat, se simt acasa, gasesc motive de satisfactie. Evident, cind scrii animat de o asemenea nazuinta, strategia ta textuala va cuprinde, neaparat, mai multe paliere ale scriiturii, aidoma unor incaperi cu cheie, la care au acces diverse categorii de cititori.
Cred in miza multipla a autorului de romane: fiecare roman trebuie sa-si puna, in acelasi timp, o sumedenie de intrebari si sa caute cit mai multe raspunsuri plauzibile la ele. Dar toate aceste nenumarate intrebari (despre singuratate si esec, cum spuneam mai inainte, sau, iata, despre identitate, sau despre victima si calau, sau despre ins si istorie, sau despre miracol si neputinta) se topesc, cumva straniu, intr-una singura: cum este, de fapt, omul pus in ecuatie absoluta, omul rastignit intre cer si pamint, intre bine si rau?…
Si, apropo de cuvintul multipla, un cuvint care ma preocupa: fiecare roman este o forma de joc, un exercitiu seducator prin care iti multiplici existenta, ti-o prelungesti dincolo de limitele naturale, prin roman obtii o extensie, o sporire de fiinta. Si tu, cititorul. Dar, sigur, accentuat, si tu, autorul.
Romanul Relatare despre moartea mea este si o parabola despre Rau, despre raul dus pina la capat. In principiu, Raul este relativ, fiindca nu se poate masura prin el insusi, ci numai prin raportarea la Bine. Credeti ca aceasta relativitate este uneori depasita, si s-ar putea vorbi astfel despre un „Rau absolut”?
Romanul meu precedent, Visul copilului care paseste pe zapada fara sa lase urme, aparut tot la Polirom, se deschidea cu aceasta fraza, ce tinea loc de motto: „Ma fascineaza sa incerc sa descriu ceea ce nu inteleg – de pilda, raul”.
Nici acum nu inteleg raul si sint in continuare atras sa-l descriu, un fel de cunoastere pe bijbiite, de aproape, prin incercare, descriind urmele, ranile pe care el le lasa in vietile noastre. E ca si cum ai cobori intr-un tarim infernal si ai cauta sa-i trasezi harta (poate e prea mult harta, mai potrivit ar fi citeva carari…) pentru uzul celor care vin dupa tine.
Daca as avea raspunsuri limpezi la intrebari atit de dificile cum sint acestea despre caracterul relativ sau absolut al raului, sigur nu as mai scrie proza. Cred ca se cuvine sa pornim de la ce remarcam in raspunsul anterior – toate intrebarile noastre se string pina la urma intr-una singura, aceea despre omul asezat in ecuatie esentiala, intre bine si rau. Noi improvizam, fabricam si oferim povesti, nenumarate povesti – raspunsuri mai mult sau mai putin convingatoare la aceasta unica interogatie obsesiva.