În grupa mare a Grădiniței cu Program Normal numărul ics, din orașul Igrec, treburile erau cât se poate de clare.
În întreaga instituție se punea mare accent pe ideea că nici un cadru didactic nu strigă la copil, nu-l bruschează și sub nici o formă nu îi adresează vorbe de mustrare în fața celorlalți copii din grupă. Era un colectiv cu vârste diferite, dar se pare că au înțeles cu toții că ne aflăm în Europa, Anul Domnului 2019. Doamna educatoare ridica vocea doar cât să se facă auzită, atunci când copiii, zvăpăiați prin definiție, aveau atenția împrăștiată:
— Rareș! Rareeeeș! Psssst! Nu tu, celălalt Rareș. Nici tu, celălalt! Of! Rareș, te rog frumos, spune-i lui Rareș să îl facă atent pe Rareș cel cu rigla în mână! Așaaa, pe tine te strigam! Nu te temi că o să lovești pe cineva cu rigla aia?
— Nu!
— Eu zic că ar fi mai bine să o pui în raft sau să mi-o dai mie. Te poți lovi chiar tu cu ea.
— Nu!
— Bine, fă cum vrei, dar…. de ce m-ai prins?
— Poftim rigla, doamna!
— Mulțumesc! David, mi-a spus David că l-ai lovit pe verișorul tău, pe David. Așa este?
— Da!
— Eu cred că ai făcut-o fără intenție, că l-ai lovit din greșeală.
— Ba nu, l-am bătut fiindcă așa am vrut eu! Avea o jucărie și am vrut să i-o iau.
— Hai, mai gândește-te, poate nu mai ții bine minte. Poate l-ai îmbrâncit din greșeală și acum îți pare rău și vrei să îți ceri scuze.
— Nu îmi pare rău și nu îmi cer scuze!
— Am înțeles. De ce m-ai prins?
— Îmi pare rău, îmi pare rău, doamna! L-am lovit fără să vreau.
— Și?
— Și îmi cer scuze. Scuză-mă, te rog!
— Bravo, foarte frumos din partea ta. Sunt sigură că David te lasă să te joci cu jucăria lui, dacă promiți că ai grijă de ea și nu o strici.
— Ba nu îl las, că e a mea! Mi-a adus-o tati din Grecia.
— Sigur că este a ta și nimeni nu vrea să ți-o ia, dar este frumos să împarți cu cei dragi, mai ales că Rareș îți este verișor.
— Nu, nu, nu!
— De ce m-ai prins?
— Poftim, joacă-te cu ea! Vreau să împart cu tine, fiindcă suntem verișori.
— Mă bucur că vrei să împarți, ești un copil foarte bun și sunt mândră de tine. Alessia, mi-a spus Alesia că ai văzut-o pe Alexia cum scotea degețelul din nas și îl băga în gură.
— Nu, nu am văzut-o, eu nu pârăsc!
— Foarte bun răspuns, dar vreau să știu adevărul. Este urât să pârăști, dar să minți este și mai urât. Deeeci?
— Nu.
— De ce m-ai prins?
— Nu, doamna, nu vreau să pârăsc!
— În pumnul tău, copil frumos?
— Am văzut-o pe Alexia când scotea degetul din nas și îl băga în gură!
— Vezi că nu a fost greu deloc? Alexia, e frumos ce faci? Tu nu știi, oare?