In aceeasi zi in care mama m-a certat zdravan ca nu ma spal pe dinti, buna mea prietena Ayako m-a intrebat daca nu vreau sa facem rost de un print fermecos. Citise intr-o carte veche, cu copertele rupte si cu pete de cacao cu lapte, cum putem gasi o asemenea faptura. Ayako nu e porecla, e un nume. Asa cum pe mine ma striga toata lumea Ilinca, ei ii spun Ayako, pentru ca parintii sai sint japonezi. S-ar putea ca pe limba lor „Ayako” sa insemne chiar „Ilinca” si de asta noi sa ne intelegem asa bine…
– Si daca prindem un print fermecos ce facem cu el? am intrebat-o eu.
– Nu stiu… il punem intr-o cutie si ne uitam…
– Da cu ce-l hranim?
– Paaai, daca-i mic, ii dam laptic, a zis ea.
– Si daca-i mare,-i dam sarmale, am completat-o eu.
– Ce-i aia sarmale? s-a mirat Ayako.
– Ufff, chiar nu stii? Gogoloaiele alea de orez, cu carne tocata, pe care ne obliga sa le…
– Aaa, da, da! a sarit Ayako. Stiu! Un fel de sushi romanesc, de porc…
Dupa aceea ne-am cam certat. Eu as fi vrut ca, daca tot e fermecos, sa-l punem la facut temele pentru la scoala, iar Ayako era de parere ca mai bine il tinem in cutie pina ne facem mari si ne maritam cu el. La o adica, zicea ea, puteam prinde doi, cite unul pentru fiecare. Si, daca erau pereche, nici nu s-ar fi plictisit cit ii lasam singuri, se puteau juca de-a samuraii.
Uitasem toata discutia asta, insa aseara s-a intimplat ceva ciudat. Ma bagasem sub patura, stinsesem lumina si priveam luna si stelele fosforescente lipite pe tavanul camerei mele. Pe cele adevarate le pot zari pe fereastra, in noptile senine, caci locuiesc la etajul opt. Insa aseara era innorat, geamurile pareau date cu pacura. Deodata am auzit un ciocanit in fereastra. In primul moment, am crezut ca e o creanga purtata de vint sau vreun liliac ratacit care tocmai se alesese cu un nou cucui. Dar bataile s-au repetat si inima a inceput sa-mi topaie in piept. Mi-am tras capul sub patura, cu speranta ca nu mai aud nimic. O cam bagasem pe mineca. Trebuie sa recunoasteti ca nu e nici o rusine sa tremuri din pricina unui vizitator necunoscut, in plina noapte, la etajul opt. Putin a lipsit sa nu urlu catre parintii care se aflau in camera alaturata, cu usa deschisa. Asa as fi facut daca curiozitatea nu m-ar fi impins sa pindesc, cu un ochi, numai cu unul, de sub patura. In dreptul ferestrei, o pata de lumina aruncata de o lanterna scotea la iveala un chip de copil, cu o gura care spunea ceva, insa eu nu auzeam nimic. Privind mai atenta, mi-am dat seama ca nu era altcineva decit Ayako. Sau, ma rog, cineva care semana perfect cu ea. Mi-am facut curaj si m-am apropiat, iar faptura imi facea semne disperate sa deschid. Cu parul ravasit si ochii oblici, parca pindind, putea sa fie un demon malefic care luase infatisarea prietenei mele. Totusi, dupa cum parea sa-i turuie gura, parea sa fie chiar ea. Nu, nu-mi dadeam deloc seama daca e cu adevarat ea sau nu. Cu inima cit un purice tinut flamind o saptamina, am intredeschis fereastra.
– Tu esti, Ayako? am soptit eu.
– Ca doar n-oi fi Imparatul Japoniei! Da drumul odata, ca fac pipi pe mine!
– Si daca esti un spirit malefic?
– Daca era asa, te haleam de cinspe ori pina acuma… „Daca-i mare,-i dam sarmale”, e buna parola?
I-am imprumutat pijamalele mele, caci sintem de aceeasi statura, si a sters-o la toaleta. In caz ca se intilnea cu cineva de-al casei, sa nu bata la ochi. Mi-a lasat mie in grija balonul vrajit, cu care se putea calatori doar noaptea. Cica, somnoros, tata a certat-o ca bea prea mult ceai seara. Cind s-a intors, m-am imbracat, ne-am agatat impreuna de balon si am pornit in cautarea printului fermecos. Ayako avea notat totul pe o hirtie. Intr-o padure numai de ea stiuta, trebuia sa prindem un broscoi urit si sa-i dam un pupic, intre doispe si doispe jumate noaptea. El urma sa se transforme pe loc intr-un print frumos. Asa spunea cartea si nu aveam nici un motiv sa punem la indoiala invataturile ei. Cu cit broscoiul era mai urit, cu atit era mai bine.
In padure, a trebuit sa string bine din dinti ca sa nu clantanesc. Era bezna si crengile trosneau infiorator. O pasare si-a deschis aripile chiar in lanterna noastra, aruncind-o la vreun metru. Noroc ca nu s-a stins. La un moment dat, am gasit un broscoi holbat si cu gura cit o felie de pepene, dar lui Ayako nu i s-a parut destul de urit. Cu ajutorul unui bat, l-a intors cu burta in sus si mi-a soptit:
– Nu vezi ca nici macar nu e riios?
Asa ca am cautat mai departe.
In fine, pina la urma a gasit unul convenabil, destul de slut. Amindoua am sarit in sus de bucurie. Era mare si labartat, cam ca o para zemoasa strivita de camion. Era chior, cu pielea rece, balos si, bomboana de pe tort, pe burta era plin de punctisoare portocalii, ca niste bobite gretoase de icre. Avea o riie pe cinste. Era doispe si douazeci si cinci. Prima care l-a pupat, plina de emotie, a fost Ayako. Cum nu dadea semne vizibile de transformare, mi l-a intins si mie. L-am privit in unicul sau ochi si, fara sa stau pe ginduri, i-am depus un pupic pe crestet. A oracait ragusit si somnoros. Amindoua stateam, incordate, cu ochii pe el. Clipele treceau greu, iar printul nostru se lasa asteptat. Dupa vreo ora, ne-am lasat pagubase si am pornit spre casa. Cit am mers pe deasupra orasului, ne-am tot certat. Ayako spunea ca, probabil, ceasul ei era inainte si astfel n-am respectat ora, iar eu ca eram convinsa ca pupasem o broasca ordinara si scirboasa, si nu un broscoi inlantuit de farmece.
Pina dimineata, n-am facut decit sa visez pocitania si sa ma sterg pe la gura cu mineca pijamalei. Cind m-am trezit, primul lucru pe care l-am facut a fost sa ma spal pe dinti. Un sfert de ora, cu un sfert din tubul de pasta de dinti.
– Ei, bravo, asa imi place, mi-a strigat mama. Vezi ca e buna o cearta zdravana din cind in cind?!, i-a spus apoi tatei.