Anul trecut a fost prezentat în secțiunea Cannes Classics documentarul Be Natural: The Untold Story of Alice Guy-Blaché, despre prima femeie regizor de film din lume, o franțuzoaică despre care până atunci nu s-a știut mai nimic, deși regizase 1.000 de filme mute și fusese proprietara unui mare studio lângă Hollywood. Nu întâmplător acest documentar a fost făcut în aceste vremuri și prezentat la Cannes, festival a cărui istorie menționează prea puține nume de femei. De fapt, o singură femeie a luat la Palme d’Or până acum – Jane Campion pentru The Piano, și chiar și atunci (în 1993) a împărțit trofeul cu un bărbat (Chen Kaige pentru Farrewell My Concubine).
Anul trecut cel mai important festival de film din lume a devenit ceva mai permeabil la problematica reprezentării feminine în industria de film, dar nu atât prin selecție (delegatul general Thierry Frémaux a reamintit la anunțarea selecției că cel mai important criteriu a fost valoarea), deși presa și personalitățile feminine de pe Croazetă au folosit festivalul ca pe o platformă politică.
Presa a observat, de pildă, că din cele 21 de filme din Competiția Oficială doar trei au fost semnate de femei, remarcând că e totuși un progres, din moment ce în 2005, 2010 și 2012 nici un film regizat de o femeie nu fusese în competiție.
Anul trecut, 20 de regizoare au avut filme în festival, majoritatea dintre ele în Un Certain Regard, a doua secțiune din Selecția Oficială și un spațiu consacrat noilor talente. Față de Berlin, care în acest an a avut în competiție filme regizate de femei în proporție de aproape 50%, Cannes-ul e mai conservator. Nu mi se pare ceva rău; această poziție ar putea să echilibreze puțin acest elan egalitar care n-ar trebui să afecteze criteriile estetice în avantajul celor politice. Totuși, anul trecut Frémaux, împreună cu selecționerii secțiunilor paralele Quinzaine des Réalisateurs și Semaine de la Critique, a semnat o clauză care prevede că festivalul va monitoriza genul tuturor membrilor echipelor de filmare, că va face publice numele membrilor comitetelor de selecție și că se va strădui să respecte paritatea în interiorul boardului. Nici un cuvânt despre gender parity în interiorul selecției. Președinta juriului de anul trecut, Cate Blanchett, a remarcat că într-adevăr a crescut numărul femeilor din comitetele de selecție și a spus că asta se va reflecta în selecțiile viitoare.
Deocamdată nu se știe dacă în acest an festivalul se va ralia mai mult curentului general – Selecția Oficială se anunță la jumătatea lui aprilie. Tot ce știm în acest moment este că juriul nu va mai fi prezidat de o femeie, ci de cineastul mexican Alejandro González Iñárritu. Așa că, până la aflarea selecției, trecem în revistă cele trei filme realizate de femei din Competiția Oficială. De fapt, au rămas două, pentru că despre filmul libanezei Nadine Labaki, Capernaum (deja în sălile din România) am vorbit în cronică. De spus doar că e un merit al juriului prezidat de Cate Blanchett că s-a abținut să dea trofeul unui film doar pentru că era semnat de o femeie. Capernaum era dat de critici printre favoriții pentru la Palme d’Or (nefiind cel mai bun) și până la urmă a luat Prix du Jury. A mai fost o regizoare care a intrat în palmares, italianca Alice Rohrwacher, în vreme ce filmul celei de-a treia regizoare, Les filles du soleil, de Eva Husson, a stârnit un adevărat scandal, presa acuzând festivalul că a făcut discriminare pozitivă.
Vorbim deci mai jos despre aceste două filme, mai ales că Lazzaro felice intră în luna mai în cinematografele din România (despre Les filles du soleil nu se aude încă nimic, probabil nici un distribuitor nu e dispus să riște).
Lazzaro felice
La fel ca Nadine Labaki, și italianca Alice Rohrwacher e ceea ce se cheamă „un produs al Cannes-ului“, adică unul dintre tinerii cineaști pe care festivalul i-a susținut încă de la primul proiect. N-are studii de film, e licențiată în Literatură și Filosofie la Torino și a debutat în lungmetraj la 29 de ani cu Corpo celeste, selecționat la Cannes în secțiunea paralelă Quinzaine des Réalisateurs. Legat de primul film (relația unei fete cu Biserica Catolică), își amintește că un technician i-a spus pe platou: „Deși ești femeie, ești foarte bună“. „Ce și-o fi imaginat? Că o să bem ceai toată ziua?“, s-a confesat ea regizoarea Sofiei Coppola într-o discuție propusă de „The New York Times“ în 2015.
În 2014 Rohrwacher a sărit direct în Competiția Oficială cu Le meraviglie, poveste parțial autobiografică (împreună cu sora ei, actrița Alba Rohrwacher, a crescut la țară, unde tatăl lor nonconformist creștea albine), în care fetița Maria Alexandra Lungu juca alături de Monica Bellucci și Alba Rohrwacher . Filmul a fost distins cu Grand Prix de juriul prezidat de Jane Campion și tot mai multă lume a început să vorbească despre această cineastă foarte personală. După alți patru ani a revenit în Competiție cu Lazzaro felice și a luat premiul pentru scenariu (ex-aequo cu Three Faces, de Jafar Panahi, care tratează condiția actrițelor din Iranul de azi).
Lazzaro felice pleacă de la un mic articol pe care regizoarea l-a citit într-un ziar în adolescență. Era vorba acolo despre niște lucrători agricoli sechestrați și puși să muncească pe gratis de proprietarii unor terenuri. Filmul așa și începe, în bucolica Italie peste care ți-e greu să pui niște repere temporale, și înfățișează existența unor oameni de toate vârstele (interpretați de neprofesioniști) care se spetesc recoltând tutun pentru o marchiză ridicolă (Nicoletta Braschi, pe care o știți din La vita e bella).
Rohrwacher a vrut să facă un film politic despre societatea de azi în care săracii sunt exploatați de bogați, dar apariția celui care urma să dea titlul filmului a modificat cu totul povestea. Lazzaro (interpretat de debutantul Adriano Tardiolo) e ceea ce unii ar numi fraier, iar alții sfânt. E un adolescent de o inocență de pe altă lume, care se lasă exploatat de toți – sau, cum a spus autoarea la Cannes, un om a cărui „bunătate infinită îl împiedică să distingă între bine și rău“.
Ideea de sfințenie e sugerată de scena în care, după un accident care trebuia să-i fie fatal, Lazzaro reapare mulți ani mai târziu la fel de tânăr & ferice în viața comunității care între timp fusese „salvată“ de Poliție, refugiindu-se la periferia săracă a marilor orașe. E interesant cum această dimensiune mistică venită de la o regizoare care nici n-a fost botezată e introdusă într-o ecuație socială în care fiecare îl exploatează pe altul mai slab ca el.
Primirea foarte bună pe care filmul a avut-o din partea juriului și a criticii se datorează mai puțin faptului că Rohrwacher e femeie, cât calităților filmului și capacității lui de a revigora realismul magic din cinemaul italian pe fundalul realităților vremii, unde sărăcia e cuvântul de ordine. Afișul filmului, conceput ca o pictură naivă, oferă și cheia de lectură – e nevoie să devenim un pic mai buni, chiar cu riscul de a pica de fraieri.
„Este imoral!“
Les filles du soleil, al doilea lungmetraj al franțuzoaicei Eva Husson, a fost poate cel mai controversat film din Competiția canneză din 2018. S-a vorbit despre el ca despre un film feminist de război, s-a bătut monedă pe povestea inspirată din realitate a batalionului de femei kurde care în 2014 a înfruntat Statul Islamic, a fost precedat la premiera mondială de un protest cuprinzând 82 de femei din industria filmului (în frunte cu Cate Blanchett) care să arate festivalului că doar 82 de titluri din Selecția Oficială din cele 71 de ediții ale festivalului au fost regizate de femei (față de 1.645 realizate de bărbați), dar foarte puțini au fost jurnaliștii care l-au lăudat. Țin minte chiar că la finalul proiecției de presă un jurnalist a strigat: „Este imoral!“.
Cei câțiva care au găsit lucruri bune în film au vorbit despre capacitatea lui Husson de a construi scene de acțiune (IndieWire chiar a recomandat-o pentru Hollywood), dar chiar și ei au deplâns scenariul imperfect, aplecarea către melodramă și feminismul à tout prix. Deși festivalul anunțase prin vocea delegatului său general, Thierry Frémaux, că nu va face niciodată discriminare pozitivă, selecționarea Evei Husson în Competiție poate fi pusă mai mult pe seama faptului că e o coproducție majoritar franceză (în fiecare an există câteva titluri franțuzești în Competiție), deși probabil că festivalul a vrut și un film care să capteze Zeitgeist-ul, spiritul vremii.
Numai că Les filles du soleil e genul de film feminist care nu ajută cauzei. A spus-o și „The Guardian“ într-un articol (semnat de o femeie, Agnès Poirier), în care titra: „Activistele #MeToo ar trebui să nu mai facă pe criticii de film – ele doar sabotează feminismul“. Articolul făcea referire la o cunoscută feministă de la Hollywood, Melissa Silverstein, care a vorbit pe Twitter despre film ca despre o capodoperă. Mă rog, fiecare e liber să scrie ce vrea pe Twitter, dar articolul din „The Guardian“ vrea să spună de fapt că women empowerment a ajuns la momentul când are nevoie de niște nuanțe. Nu poți ridica în slăvi un film numai pentru că realizat de o femeie și pentru că are în distribuție aproape numai femei. Palmaresul echilibrat (trofeul festivalului s-a dus la filmul The Shoplifters, semnat de japonezul Hirokazu Kore-eda) a demonstrat că juriul prezidat de Cate Blanchett a înțeles că discriminarea pozitivă a contraproductivă, că e nevoie de egalitate de șanse – dar ca premiile să se ducă la cei mai buni, indiferent de gen.
În Les filles du soleil, film vag inspirat din realitate, batalionul format mai ales din foste ostatice ale grupării Statul Islamic decide să atace dușmanul, deși camarazii (bărbați) preferă să aștepte bombardamentele americanilor. Ele sunt cu atât mai motivate, cu cât membrii grupării Statul Islamic consideră că nu mai mor ca martiri atunci când sunt uciși de o femeie. Dintre numeroasele personaje feminine, accentul e pus pe lidera batalionului, interpretată de iraniana Golshifteh Farahani (pe care ați văzut-o în seria Pirații din Caraibe) și pe o jurnalistă franceză (Emmanuelle Bercot) construită după modelul jurnalistei americane Marie Colvin (ucisă în Siria în 2012) – și care e un personaj cu totul inutil. Filmul elogiază curajul, eroismul și spiritul de sacrificiu al acestor femei, dar nu convinge dincolo de scenele de acțiune și de calitatea decorurilor.
Husson (41 de ani), care în precedentul ei lungmetraj, Bang Gang (A Modern Love Story), se ocupa de sexualitatea adolescenților, a recunoscut la conferința de presă că filmul ei e asumat politic. „Vorbește despre nevoia noastră de reprezentare, despre reprezentarea femeilor în cinema, despre poveștile pe care noi, ca femei, ni le datorăm“. Tot ea s-a referit la #MeToo ca la un „moment măreț din istoria cinemaului“.
Probabil că reacțiile provocate de Les filles du soleil ajută feminismul să își găsească o formă cât mai naturală, mai fair și, într-un final, mai avantajoasă. E, deci, cu atât mai mare nerăbdarea de a vedea ce pregătește Cannes-ul în acest an.