Tom Nichols este tipic ca scriitor american de succes: self-made man, provenind dintr-o familie modestă, educat la Boston University, apoi la Columbia și în fine la Georgetown University, profesor la US Naval College și la Harvard Extension School, consilier politic, autor al unor editoriale de succes, deținător al unui blog alert (numit mai întâi The War Room, apoi simplu tomnichols), republican devenit independent și criticând dur ambele partide ale scenei americane.
Cartea pe care a scris-o, dezvoltând o postare de pe blog din 2013, Sfârșitul competenței. Discreditarea experților și campania împotriva cunoașterii tradiționale (Oxford University Press, 2017; în ediția românească Polirom, Iași, 2019), este și ea un exemplu tipic de carte de succes: o teză zguduitoare, aceea că „suntem martorii sfârșitului idealului competenței“; argumente limpezi, care o demonstrează plecând de la „narcisismul“ societății contemporane și de la proasta folosire a informației abundente de pe Internet; exemple amuzante, precum acela al sondajului de opinie în care o treime dintre republicani și o cincime dintre democrați au susținut bombardarea statului Agrabah, o țară fictivă dintr-un desen animat; o concluzie îngrijorătoare, după care sfârșitul competenței aduce cu sine sfârșitul democrației.
Expertul este cel care domină o știință
Lectura te pune pe gânduri. Fie ieși din ea amuzat, cum o face Eugen Istodor (într-un text, Email către prostul care ești! – ÎNC-O Perspektivă de la Tom Nichols, autorul cărții „Sfârșitul competenței“), fie te sperii că suntem pe ducă, cu civilizația noastră cu tot, cu modernitatea eșuată și cu medici ignoranți care nu urmăresc atent Grey’s Anatomy. Sau, sobru ca la un curs universitar, încerci să aduni câteva idei, cu gândul la ce-ar fi de făcut.
Și asupra acestui domeniu, cel academic, am și insistat în rîndurile următoare.
Portretul ideal al celui aflat în posesia adevărului s-a tot schimbat în istorie: înțeleptul, eruditul, dialecticianul sau chiar poetul sunt câteva exemple. Expertul, un alt personaj din această înșiruire, survine în urma unei duble transformări petrecute în modernitate: a cunoașterii în știință (metodică, ordonată de procedee și criterii precise) și ulterior a științei în științe (multiple, cu granițe clare și intenții delimitate). Expertul este cel care domină autoritar una dintre aceste științe, având un domeniu în care excelează și pe care îl aprofundează continuu.
Totuși, portretul său nu este atât de sec. Descrierea lui Tom Nichols, esențială în cartea despre care este vorba aici, stă oarecum în amurgul filosofiei pragmatiste americane, care a încercat pe mai multe căi aducerea Cunoașterii din cer înapoi între problemele lumii și a Cunoscătorului din odaia lui solitară între oameni în carne și oase, colegi de breaslă sau nu. Astfel, expertul este în primul rând certificat de un sistem de educație de elită. Un expert autodidact este, din această perspectivă, o figură oarecum îndoielnică, deși doar educația nu este, evident, suficientă. În al doilea rând, este talentat, cel care, pe lângă faptul că știe, poate și să „explice în mod coerent și există posibilitatea să creeze chiar cunoaștere nouă în domeniu“ (p. 47). Talentul este, în al treilea rând, articulat și nuanțat de experiență și longevitate în cercetarea sau activitatea asumată inițial, ceea ce aduce cu sine intuiție și fler și chiar libertatea de a fi, aș spune, diletant uneori. În fine, în al patrulea rând, „o altă marcă a adevăraților experți este faptul că acceptă evaluarea și corecțiile din partea altor experți“ (p. 50). Conștiința insuficienței propriei performanțe și nevoia unei comunități în care să se integreze, pentru a nu repeta greșeli și pentru a-și valida contribuțiile, este poate cea mai interesantă trăsătură a expertului despre care vorbește Nichols.
Cum să nu îți placă un astfel de om? De unde „ostilitatea“ cu care este amendat de internauți și de competitori la Vrei să fii milionar? Narcisismul este, cum spuneam, un prim răspuns pe care îl dă autorul și care ia forma concretă a refuzului autorității, chiar și când este vorba despre identificarea cauzei unei dureri de dinți. La un alt nivel, mai profund, mai poate fi vorba despre o „respingere a științei și a raționalității imparțiale, fundamentele civilizației moderne“ (p. 19). Dar oricât ar fi aceasta un semn epocal al sfârșitului unui ideal iluminist al științei sau al ieșirii istorice dintr-un ethos care și-a epuizat resursele de semnificație (fenomen care eventual poate să mai facă cu ochiul doar unui filosof), nu poate fi justificat faptul că diagnosticul pus de Google concurează uneori cu succes cu diagnosticul pus de medic.
Competența nu poate fi înlocuită cu consensul
O altă cauză mi se pare mai relevantă: cea a transformării idealului studiilor înalte. În capitolul al treilea, Tom Nichols pune anii de studenție americană sub deviza „clientul are întotdeauna dreptate“. În principiu, „facultatea ar trebui să fie o experiență incomodă. Aici lași în urmă învățarea mecanică din copilărie și accepți anxietatea, disconfortul și provocarea complexității care duce la dobândirea cunoștințelor aprofundate“ (p. 94). Or în realitate se întâmplă exact invers. Asigurarea confortului emoțional al studenților pare să fie provocarea de căpătâi a universităților americane (nu numai, s-ar putea adăuga). Modul protector de a trata „clientul plătitor“, adecvarea programelor de studii la „cerințele pieței“ și nu la „exigențele științei“, dar și falsul ideal de educație centrată pe student (pe cine altcineva ar putea fi ea centrată?) duc, în interpretarea lui Tom Nichols, la un rezultat dezastruos: pregătirea unor oameni preocupați mai degrabă de propria personalitate decât de excelența în domeniul ales.
Astfel, povestește autorul, în 2016, la Yale (nu oriunde), studenții au cerut eliminarea cursului de mari poeți englezi, întrucât „era ticsit de bărbați europeni albi“ (p. 99). Emoția asociată activismului social (care poate chiar să fie îndreptățit, asta e altă discuție) învinge rațiunea de a cunoaște un mare poet englez, tocmai deoarece este mare. În loc să fie urmărită formarea științifică, educația morală și excelența în cercetare, în colegiile americane despre care vorbește Nichols domină un soi de fraternitate specifică „orei de dirigenție“. De fapt, „respectarea opiniei unei persoane nu înseamnă să acorzi același respect cunoștințelor acestei persoane“ (p. 101), iar competența nu poate fi nicidecum înlocuită cu consensul.
Există, desigur, în volumul lui Nichols și zone problematice, precum acelea în care cititorul întâlnește o nostalgie greu de înțeles într-o carte de felul acesta. Ursuz, plângându-se de felul în care stau lucrurile, autorul intervine uneori cu o reflecție întristătoare: azi așa-i, dar pe vremuri era altfel… Dar dincolo de ce a fost demult, sau doar în urmă cu câteva decenii, expertul ar putea ieși chiar și așa din situația în care se află: învățând să transforme competența dintr-o virtute a performanței într-un anumit domeniu în formă socială propriu-zisă, pusă sub semnul solidarității cu celălalt: nu pot fi de folos dacă nu sunt cu adevărat bun în ceea ce fac.