„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul 365 de lămuriri în compania lui Laurențiu-Ciprian Tudor, de Teodor Baconschi, care va apărea în curând la Editura Polirom.
– Fragment –
Luni, 12 martie 2018
L.-C.T.: Azi simt că trebuie să îl aducem în discuție pe Montesquieu și cartea sa Despre spiritul legilor (1748). […] În cartea XIX, Montesquieu accentuează rolul factorilor de ordin moral și social (moravuri și maniere) și relația lor cu legile. Întrebarea mea este următoarea: dacă legile emerg din moravuri, în ce măsură legile pot modifica fundamental moravurile? Am în vedere încercările, adesea disperate, ale corectitudinii politice (și ale sexo-marxismului) de a schimba firescul unui popor (nu doar cultural, dar și în ce privește modelul general uman). În cartea sa, Montesquieu respinge total ideea modificării spiritului general al unui popor, tocmai pentru că legile nu pot fi, în înțelesul lor mai larg, decât raporturi necesare ce derivă din natura lucrurilor. Să îi dăm dreptate acestui ilustru gânditor de secol XVIII? Putem schimba total modelul general uman?
T.B.: Dreptul natural al Iluminismului era logosul păgân al primilor apologeți: Dumnezeu a înscris în firea oamenilor (și a lucrurilor) semințele Revelației comunicate mai apoi direct, prin persoana Cuvântului întrupat. Pe acest teren s-a consumat lupta intelectuală a lui Th. Hobbes cu J.-J. Rousseau, sub dilema centrală a modernității: este natura umană per se bună sau intrinsec rea? Realismul lui Hobbes (deci pesimismul lui anglican, de sorginte reformată) spune că nu, căci omul așa cum îl știm e purtătorul unui defect ontologic: păcatul originar. Idealismul lui Rousseau, sursă a tuturor utopiilor consecutive, susține că omul originar era pur, doar că a fost alterat de societate, adică de competiția fără morală. Amândoi au dreptate, numai că se referă la momente diferite: omul originar era bun, înainte de cădere. În ce mă privește, preiau realismul hobbesian. Suntem nu doar perfectibili (dar nu prin eugenie, ci prin tensiune spirituală proprie), ci și imperfecți, căci tocmai de aceea muritori și capabili de făptuirea tot mai rafinată a răului. Și empirica mea filosofie legislativă e conservatoare: legile sunt utile pentru a salvgarda un minimum de moralitate la nivelul conviețuirii. A fetișiza legile înseamnă a te mulțumi cu puțin. Tot ce depășește legea nu e doar infracțiune, ci și transfigurare sacrificială, autolimitare sapiențială, confruntare eroică și dezinteresată cu limita. Legea e pură convenție negativă. Harul e libertate creatoare, dincolo de codurile noastre expuse uzurii istorice. Legea e leviathanică (potențial monstruoasă), așa cum grația rămâne divină, adică supranaturală. Vă temeți că presiunea zisei political correctness ar putea modifica legile împotriva tradiției și a ceea ce socotim că reprezintă firescul. Ar putea, pentru că legile sunt simple convenții și afișarea bunei intenții – de pildă, ambiția de a le face mai „inclusive“ – e suficientă pentru a modifica aceste convenții. Există societăți poligame, există legislații care includ ceea ce noi refuzăm. Războiul cultural e continuu, pentru că omul este o ființă instabilă și ușor de iluzionat.
*
Marți, 13 martie 2018
L.-C.T.: Aș vrea să prelungim întrebarea de ieri (pe care, în culise, am discutat-o mai nuanțat), mutându-ne însă în perspectiva antropologiei și încercând un exercițiu futurologic. Ați spus că „presiunea political correctness ar putea modifica legile împotriva tradiției și a ceea ce socotim că reprezintă firescul“, cu atât mai mult cu cât, de pildă, „există societăți poligame, există legislații care includ ceea ce noi refuzăm“. […] Credeți, domnule Baconschi, că rediscutarea, azi, a firescului, a ceea ce numim normal (sub presiunea corectitudinii politice, a neomarxismului, a propagandei LGBT, a noilor tehnologii care globalizează etc.) poate duce, în timp, concret, la un alt tip de om? Sunteți de acord că suntem, poate, ca în scenariile SF, martorii premiselor unei alte distopii, fără precedent? Cu toate acestea, credeți că ceea ce numim azi firesc va supraviețui (chiar și doar ca diversitate)? Cum ar fi societatea de mâine în care tot asediul amintit mai sus ar avea rezultate?
T.B.: Joseph de Maistre (un savuros geniu reacționar) spunea, în veacul al XIX-lea, că n-a întâlnit Omul, ci numai francezi, ruși, italieni etc. În acest fel, el denunța Omul abstract spre binele căruia se făcuse, cu atâta vărsare de sânge, Revoluția Franceză. Iată că, după două secole, nu mai vorbim despre identități tari (aparent definitive), ci despre identități fluide: că ne place sau nu, deconstrucția și demitologizarea la care s-au dedat filosofiile agnostico-nihiliste și relativiste ale modernității au produs efecte, modificând percepțiile curente asupra unor subiecte care și-au pierdut dimensiunea subînțeleasă, la nivelul bunului-simț. Vorbim despre X genuri, am eliminat diferențele de clasă, rasă, sex și religie, așa că ne-am trezit într-o lume în care ideologia progresului forțat, a deschiderii care interzice și a liberalismului care dizolvă identitățile tari face legea amorală, potențial totalitară, a unei societăți care nu-și mai ajunge. În ceea ce privește posibilitatea ca știința și tehnologiile asociate ei să transforme biologic homo sapiens într-un „altceva“ deocamdată neclar, nu suntem deloc la adăpost: să zicem că democrațiile occidentale ar putea rezista, prin nucleul lor dur de umanism rezidual, la o asemenea „evoluție“ postumană. Dar alte regimuri politice nu vor avea asemenea scrupule. Pe scurt, ceea ce știința permite se va și întâmpla, înainte ca legea sau morala să o interzică: simpla voință de putere (sub pretexte militare sau de alt soi) va fi suficientă pentru ca experimentele puse în dubiu în aria X să devină prioritare în aria Y. Poate că faimoasa „comunitate internațională“ va ajunge totuși – prin sistemul ONU – la un consens disuasiv. E limpede însă că puterea faustică a intelectului uman complet autonomizat își va continua, cu toate acestea, parcursul teoretic imprevizibil. Nu trebuie totuși să subestimăm forța morală a naturii umane, capabilă, după mine, să salvgardeze conținutul umanității așa cum a fost el definit în multe milenii de cultură și civilizație. Pentru moment, nu putem decât să ne apărăm valorile, cu argumente cât mai solide, distribuite în arena războiului cultural care agită Occidentul după încheierea Războiului Rece. Trebuie să apărăm simultan democrația și drepturile Omului (da, Omul acela abstract), pledând și pentru creativitatea intrinsecă a Tradiției cunoscute onest. Ce-i drept, cei mai mulți dintre noi lucrează cu simplificări grosolane, dihotomice, tocmai pentru că ne confruntăm cu o societate globală mereu mai complexă și greu de gestionat. E o reacție psihologică normală. Pe de altă parte, rostul intelectualului s-a complicat: a reflecta asupra condiției umane în veacul XXI presupune o combinație de date și abilități mult superioară celei cu care lucra, să spunem, Wilhelm von Humboldt sau alți clasici ai științei politice. Să sperăm că și Romania va produce suficientă materie cenușie adaptată acestui context volatil, plin de amenințări și de șanse niciodată imaginate până acum.