Nu știu alți pensionari cum sunt, dar eu, de când am încheiat activitatea productivă în Sistemul Energetic Național, savurez aproape în fiecare săptămână câte un coșmar legat de fostul loc de muncă.
Toată perioada regulamentară de serviciu (peste 35 de ani la înaltă tensiune) nu am avut atâtea avarii și incidente câte am trăit în nopțile cincinalului scutit de grija prezenței la program și a sarcinilor aferente. Un psih(-olog, -iatru, -analist etc.) ar putea decripta te miri ce disfuncție a creierului, recomandându-mi și-un tratament adecvat, pesemne. Ca să ce? La ce bun? Dau „cu sâc/ din Isarlâk“ oricui îmi poate argumenta că există vreun remediu mai eficient decât cel găsit de mine, conform rețetei punkiste distilate în formula Do It Yourself. Pe principiul bețivilor de la falimentara cârciumă Senator, zisă Biblioteca, anume „cui pe cui se scoate“, eu am descoperit că orice coșmar se întoarce în neantul din care a venit dacă ascult vreun album cu muzică dark-doom-gothic-depressive-ambient. Iar genul acesta n-a început să se audă pe la finele veacului trecut, cum cred nou-sedușii; zumzăie de cel puțin vreo șase milenii, toate de melancolie și singurătate, dacă nu chiar mai de demult, fiindcă sentimentul de neputință dinaintea imensității cosmice agită constant firea umană, mai repede împingând-o la tot felul de gesturi nesăbuite decât spre făptuiri demne și responsabile.
Ultimul coșmar l-am uitat mulțumită surprinzătorului album Sentience, scos în februarie 2019 de ViciSolum Productions și distribuit online, deocamdată. Titular poate fi socotit suedezul Fredrik Klingwall, cel care a compus muzica și a folosit următoarele instrumente: sintetizator, melotron, pian electric și acustic, orgă Hammond, orgă de biserică (montată la locul destinat, nu în studio), celestă și altele, neconvenționale. Dar, în aceeași măsură, discul poate fi atribuit compatrioatei noastre Julia Black, autoarea versurilor și stăpâna aranjamentului vocal. Precizarea echitabilă este înscrisă pe coperta realizată de un alt compatriot, Costin Chioreanu, binecunoscut pentru grafica stranie ce ornează nenumărate booklet-uri de CD. Participă la înregistrări Mattias Olsson, tobe, percuție, vibrafon; Gustaf Hielm, chitară bas; Hanna Ekström, vioară și violă; Anna Dager, violoncel. Mixarea e asigurată de David Castillo, masterizarea de Thomas Johansson, amândoi bine-cunoscuți în lumea rockului avangardist scandinav și nu numai.
Compozițiile lui Klingwall sunt, aș zice, firești pentru genul de muzică pus în difuz(o)are, cu predispoziție pentru partitura de coarde, executată clasic sau sintetic. Orga induce un aer maiestuos, sonoritatea ei conferind grandoare și solemnitate. Tobele punctează obsesiv, precum în piesa Night of Introspection, lucrare aproape complet instrumentală, unde contribuția Juliei Black se rezumă la o incantație rafinată și la murmurarea cuvântului „sentiō“ de cinci ori. Aici, mai mult decât în celelalte piese, îmbogățite semnificativ de versurile sale (scrise și rostite în engleză, franceză, italiană și latină), se poate măsura valoarea vocii Juliei. Este impresionantă, serafică, hipnotică, pasională, fierbinte cum e gheața și rece ca tăietura de bisturiu în artera lipsită de pulsația sângelui. Vocea Juliei Black, plimbată cu nonșalanță pe mai multe octave, conferă profunzime discursului instrumental și sublimează în chip liturgic desfășurarea lui de misă profană. E vocea îngerului negru al nopților de coșmar și pâlpâitul păsării de rubin care umblă prin măruntaiele canceroase, e fantasma ce bântuie nevroza și extazul, e spaima vieții trecute, e amintirea sau visul unui viitor incert.
Piesa finală, At The Precipice, sună monumental. Lirismul Juliei Black devine de-a dreptul insuportabil, sufocant și covârșitor. Cuvintele șoptite la modul insidios-dramatic se infiltrează până dincolo de limite: „The dark comes down in my empty soul/ and there’s no hope glimmering“. Artista parcă testează rezistența pacientului ascultător, ca un medic neconvențional ori ca un demon blajin.
Sensibilitatea cântecului alungă durerea oricărei maladii.