Interviu  -  Florentina Ciuverca  -  

Cum arata diminetile dumneavoastra acasa? Tabieturi?

Acasa ma trezesc destul de rar, pentru ca sint mai mult plecat. Insa de obicei imi duc fiica la scoala, apoi ma apuc de scris. Imi fac un ceai si scriu. Diminetile scriu cel mai bine. Si, eventual cursuri la universitate, dar numai in unele luni. Imi place sa predau.

De ce predati cinema? Mi-as fi inchipuit mai degraba ca sinteti profesor la litere.

Pentru ca asta am studiat in facultate si pentru ca am stat tot timpul dupa aceea in spatele camerei sau am scris scenarii. Insa partea cu scenariile n-a prea functionat la inceput. Dupa ce mi-am publicat primul roman, l-am intilnit pe Yves Angelot si, impreuna cu el, am lucrat la un scenariu pe care l-a regizat doi ani mai tirziu, in 2001. Abia apoi au inceput sa vina producatori care sa-mi solicite scenarii, iar de sapte ani asta fac. Despre ultimul pe care l-am scris acum doi ani mi-am spus ca ori il regizez eu, ori nu-l mai dau nimanui. Asa ca m-am apucat de el.

Care e povestea din Il y a longtemps que je t’aime?

Intr-adevar, asa se va numi. Cred ca va avea premiera in martie 2008. E povestea a doua surori despartite multi ani. Una dintre ele a fost inchisa si cind iese din inchisoare e primita de sora ei mai mica. E, de fapt, vorba despre renasterea unei femei complet darimate de anii petrecuti dupa gratii. E despre secrete de familie si despre cum putem, daca putem, sa ne reapropiem de cei pe care i-am iubit dupa ce ne-am separat de ei atita timp.

Cu el debutati ca regizor de lungmetraj…

E o lume pe care o cunosc bine, pentru ca am regizat deja citeva scurtmetraje, insa de data aceasta e diferit, fiind vorba de un lungmetraj. Iti ia mult timp, e obositor si foarte solicitant, dar si excitant in acelasi timp. Lucrez la cuvinte, la cadre, lumini, sunet, imagine, cu actori, e ceva total diferit de statul la calculator de unul singur cind scrii o carte. Insa ma fascineaza lucrul cu imaginile.

De ce nu ati lasat scenariul acesta pe mina unui alt regizor, ca de obicei?

Devine frustrant cind esti scenarist, scrii povesti bune, iar acestea fie nu ajung niciodata pe ecran, fie sint transformate in cu totul altceva cind trec prin imaginarul unui regizor, fie sint asumate de altii. Mi se pare important sa duc aceasta poveste pina la capat.

Acum un an-doi gaseati ca La petite fille de Mr. Linh e inadaptabila pentru marele ecran. Si tocmai a fost adaptata…

Da (ride). Omul isi mai schimba parerea in timp. Mi se parea ca e inadaptabil, ca toate romanele pe care le-am scris. Insa s-au gasit producatori care sa ma convinga ca ma insel. Deja am scris o prima forma de scenariu si am realizat ca poate iesi un film chiar interesant, bineinteles, schimbind unele lucruri. Il scrisesem pentru regizorul Richard Berry, dar se pare ca intentiile lui nu prea corespundeau cu cele ale producatorilor, de aceea mi-au propus mie sa ma ocup si de regie. Inca nu stiu daca voi accepta.

Dar Raportul lui Brodeck? Il vedeti adapta?

Trebuie sa ma gindesc daca are sens, daca poate iesi ceva bun din asta. Cineva vrea sa-l adapteze pentru teatru, ceea ce din start mi se pare foarte bizar, dar ii urez mult noroc.

Cum si-a privit spectatorul Claudel propriul roman, Suflete cenusii, transpus pe ecran? Sint diferente frapante?

Cind scriu un roman nu ma gindesc cum ar arata acesta transpus pe ecran. Nici nu-mi trasez foarte clar figurile personajelor. Imi apar mai degraba ca niste umbre, niste siluete. Se poate sa scriu foarte vizual, dar cind fac adaptarile ma gindesc automat la mijloace concrete pentru a reda scena si la persoane. Pentru a face sa transpara aceleasi stari, aceleasi interogatii ca in roman trebuie sa o faci cu mijloace diferite. E cu totul alta munca, esti nevoit sa tai foarte multe scene, poate fermecatoare ca scriitura, dar inutile intr-un scenariu. Am spus-o de mai multe ori, nu trebuie comparata opera literara cu filmul, pentru ca sint arte total diferite. Unii ramin dezamagiti de adaptari, pentru ca imaginea actorilor nu corespunde cu cea pe care si-au construit-o ei singuri citind cartea. Le impunem figuri care-i pot dezamagi sau, dimpotriva, le pot aduce satisfactie. Ca sa vada o adaptare cu alti ochi ar trebui ca ideea romanului sa redevina „virgina” in mintea sa. Sa o ia de la capat, cum s-ar spune.

E poate mai bine ca unele romane sa ramina pentru totdeauna neadaptate pentru ecran? Ce exemple va vin in minte?

Cred ca da. Exista romane cu adevarat inadaptabile. De exemplu, s-a incercat sa se transpuna in cinema In cautarea timpului pierdut de Proust, dar n-a iesit niciodata nimic interesant, pentru ca talentul si farmecul operei stau in cum manevreaza Proust limbajul. Cind nu mai ai asta, nu mai ai nimic. Madame Bovary iar, a fost adaptata de 20-30 de ori si niciodata nu s-a ridicat vreun film la nivelul prozei. Scenaristii puneau accent pe poveste, cind fascinant era, de fapt, felul in care era spusa.

Spuneati intr-un interviu ca va considerati in primul rind un cititor, apoi un scriitor. Ati putea fi acuzat de falsa modestie…

Spun asta pentru ca prin lectura am ajuns la scris. Lectura mi-a deschis apetitul pentru scris si nu uit asta niciodata, de aceea scriu ce mi-ar placea mie sa citesc, gindesc ca un cititor. Nu sint constient de ce scriu sau de ce ar urma, ci descopar povestea pe masura ce inaintez, ca si cum mi-ar dicta-o altcineva. Iar cartile mele sint rezultatul tuturor lecturilor care m-au influentat vreodata. In Suflete cenusii am fost influentat de gindirea lui Pascal, de Georges Simenon si multi altii, iar in Raportul lui Brodeck revin cu teme din cartile pe care le savuram in copilarie si adolescenta. Au revenit asa, pur si simplu, fara sa-mi ceara permisiunea.

Tot dumneavoastra va luati si rolul de cenzor, de prim cititor care elimina paginile inutile sau proaste?

Nu, sotia mea e primul astfel de cititor. E foarte critica si foarte cinstita cu mine. De aceea contez pe ea mai mult decit pe editorul meu, care nu-mi mai taie nimic de cind cartile mele au succes si, chiar daca ceva nu suna bine, nu mi-ar mai spune. Dar sotia mea mi-o spune foarte sincer si am mare incredere in ea. Iar acum m-am obisnuit sa cred ca are intotdeauna dreptate, iar atunci cind lectura o face sa adoarma e semn ca trebuie taiat. Sint romane in care nu am taiat nici un rind si altele in care am renuntat la pagini intregi.

La cit ati renuntat in Suflete cenusii si in Raportul lui Brodeck?

In Suflete cenusii am taiat cam o cincime, iar in Raportul lui Brodeck cam un sfert.

Si nu regretati?

Nu trebuie sa regreti nimic, trebuie sa privesti doar inainte, niciodata inapoi.

Aveti de gind sa le publicati in intregime vreodata?

Nu, nici gind.

Razboiul a fost tot timpul pe fundalul vietii dumneavoastra, la fel ca in cazul personajelor dumneavoastra? De ce e prezent, mai mult indirect, in toate romanele?

Daca razboiul n-ar exista in lume, n-ar exista nici in cartile mele. De la inceputul lumii, razboiul n-a incetat sa se desfasoare in vreun colt al pamintului. N-am avut in istoria umanitatii o perioada de pace globala. Niciodata. Ma intereseaza de ce omul si umanitatea nu se pot dispensa de aceasta realitate ingrozitoare. Pe de alta parte, eu m-am nascut intr-o zona in estul Frantei, Loraine, care a fost un permanent teatru de razboi. De aceea, copilaria mea a fost marcata de razboi: descopeream transee, arme neexplodate, foste victime, povesti de atunci. Am acumulat o memorie geografica si familiala care m-a sensibilizat in privinta acestui subiect. Toate aceste povestiri despre razboi auzite in copilarie au format omul care sint astazi. Cuvintul „influentat” nu e cel potrivit, pentru ca istoriile astea au existat tot timpul in mine, cu mine, fac parte din natura mea. In plus, ca romancier, pentru a-mi examina mai bine personajele si a le pune pe muchie de cutit, imi e mai folositor razboiul decit o istorie de dragoste, de exemplu.

De ce va intoarceti catre inceputul secolului trecut, cind pe cei mai multi scriitori contemporani ii tenteaza lumea moderna, postmodernismul? E putin contra curentului?

Daca scrii despre modernitate sau despre viitor nu esti prin forta lucrurilor un postmodern sau un scriitor modern. O carte a carei actiune se petrece in cavernele preistoriei poate vorbi la fel de bine despre contemporaneitate. Chiar daca actiunea cartilor mele e plasata in trecut, cititorul atent va observa ca vorbesc, de fapt, despre ziua de astazi. E un fel de tablou pitoresc, insa mesajul, concluzia sint aceleasi. Si in Suflete cenusii, si in Raportul lui Brodeck, razboiul e undeva in fundal, e sugerat. Ca si in acest moment, cind razboiul e la Bagdad, la Darfour si in alte colturi ale lumii, undeva aproape, dar noi nu-l vedem, nu-l auzim. Avem aici vietile noastre mici si tihnite. Daca ne uitam bine, cartile acestea s-ar putea sa fie mult mai actuale decit altele. In mod reflex, intoarcem spatele razboiului… Occidentului nu-i pasa de razboaiele celorlalti. Cine mai vorbeste acum de Cecenia, o tara complet distrusa sau de Groznii? Mii de imagini vin zilnic din Bagdad! Si ce? In Franta, politicienii nu ating prea des subiectele acestea, pentru ca nu trebuie sa-l suparam cumva pe Putin sau pe altcineva, la fel de important. Sint razboaie pe care le uitam. In Suflete cenusii, spre exemplu, primul razboi mondial e doar un pretext. In Europa, cele mai multe tari s-au implicat in acest razboi, iar oamenii au istorii in legatura cu asta, dar daca te indepartezi spre Japonia, China, Taiwan, nu se stie mai nimic de el, iar oamenii citesc intr-o alta cheie, mult mai contemporana. La Beirut, de exemplu, mi-au spus: „E razboiul nostru cel despre care vorbesti”. Fiecare citeste facind apel la propriile experiente.

Cu Raportul lui Brodeck puneti capat unui ciclu al razboiului?

Nu stiu exact, insa acesta e sentimentul pe care-l am, ca am terminat explorarea omului in fata razboiului sau in fata intimplarilor dezastruoase ale istoriei. Pina sa termin Brodeck, nu am avut senzatia asta, iar celelalte carti imi par acum niste trepte abrupte pe care am urcat pina la cea de-a treia.

„Mi se pare ridicol sa vezi scriitori la televizor tot timpul”

Razboiul e cel mai bun „decor” pentru a vorbi despre umanitate? E un cuvint pe care-l folositi foarte des.

Toate cartile mele la asta incearca sa ajunga, la a intelege cum se creeaza lianturi intre oameni si ce inseamna umanitatea noastra. Razboiul imi permite sa studiez umanitatea in cele mai fragile perioade ale ei, dar aceasta nu e singura cale de explorare. Daca exista tensiune intr-un grup, fie ca e vorba de razboi, crima, conflict de orice fel, asta iti permite sa arunci o privire ceva mai ascutita in interiorul lui. Romanul politist in sine este foarte interesant, pentru ca surprinde omul in astfel de stari. Desigur, cele mai multe se concentreaza doar pe actiune, pe poveste si nu atinge alte profunzimi. In Suflete cenusii exista astfel de false anchete de politie, care iti dau voie de fapt sa studiezi relatiile dintre oameni.

Vi se pare ipocrita umanitatea afisata ostentativ uneori de celebritati?

Nu pot si nu vreau sa fac astfel de judecati. Probabil foarte multi o fac sincer, insa unii se pare ca sint mai angajati in ce fac decit altii. Si aici ma gindesc la George Clooney, care se serveste de notorietatea lui pentru a intreprinde actiuni caritabile. Nu le putem reprosa viata luxoasa pe care o duc, cel putin nu celor care ii ajuta si pe ceilalti. Sint unii la fel de bogati si de celebri care nu o fac niciodata. E foarte simplu sa critici, insa cei mai multi nu fac nimic pentru ceilalti.

V-ati implicat vreodata in vreo astfel de actiune caritabila?

Eu incerc sa ajut anumite persoane, dar o fac discret. Nu vorbesc despre asta.

Sinteti la fel de discret cind vine vorba sa va promovati. De ce refuzati interviurile si aparitiile la televizor, in Franta? Un scriitor are nevoie de ceva marketing…

Refuz doar aparitiile la televizor, interviurile ca acesta de acum nu ma deranjeaza, ba chiar imi fac placere. Scriitorul nu e ca un actor sau un cintaret, nu are nevoie ca lumea sa-i recunoasca figura, mi se pare ridicol sa vezi scriitori la televizor tot timpul. Iar in Franta se intimpla o chestie stupida la TV: nu mai exista emisiuni interesante despre carti! Scriitorii sint invitati la tot felul de talk-show-uri sa spuna doua cuvinte, apoi se trece la cineva mai interesant, un muzician sau un politician. In concluzie, nu intereseaza pe nimeni de fapt, de aceea e usor sa refuzi.