„Viața mă uimește la fiecare pas, trăiesc, chiar, monotonia unui entuziasm destul de enervant”, spune ziaristul, călătorul, cititorul și scriitorul Andrei Crăciun, un om de altfel singuratic și care trăiește poetic într-o lume în care afirmă ferm că nu s-a plictisit niciodată. „Culegătorul de harfe“, așa cum îl cunoașteți din paginile revistei noastre, are 35 de ani de viață și 14 ani de presă, 13 cărți publicate și nenumărate articole apărute în cele mai importante publicații de la noi din țară. A fost desemnat cel mai talentat tânăr ziarist în anul 2005, cel mai bun tânăr ziarist de cultură în 2010, cel mai bun editorialist în 2011 și cel mai bun reporter din România în anul 2012. Trăiește așadar din și prin scris și declară constant că jurnalismul este cea mai frumoasă meserie din lume. Când realitatea nu-i mai este însă de ajuns, se apucă și scrie ficțiune. Așa am ajuns să ne plimbăm pe Aleea Zorilor (Polirom, 2017) și să aflăm după numai doi ani că Și fericirea era obligatorie (Polirom, 2019).
Cum a fost să scrii nu o carte, ci două cărți într-o singură frază, mai exact în manieră bohumil-hrabaliană?
Cartea Aleea Zorilor a fost publicată în 2017. E o carte la care mă gândeam de mulți ani, dar pentru care nu găsisem o formă potrivită. Apoi, așa cum am mai spus, s-a întâmplat să citesc Lecții de dans pentru vârstnici și avansați, de Bohumil Hrabal. Mi s-a părut că această construcție într-o singură frază este cea care îmi permite să-mi găsesc ritmul de care aveam eu nevoie, era adecvată tonului melancoliei, dacă vrei. Eu nu scriu nimic în ficțiune dacă nu am timpul trecut, dacă nu am nostalgia. Îmi place să mă întorc în trecut și să pun lucrurile în ordine în poveste.
A doua carte despre care vorbești dumneata, asta cu Fericirea, nu a fost gândită să fie hrabaliană. S-a întâmplat să îmi dau seama la un moment dat că scriu un fel de continuare la Aleea Zorilor și atunci am ales să o torn tot într-o singură frază, dar inițial ea era un experiment în altă direcție. Mă jucam cu persoanele – treceam de la persoana I la a II-a la a III-a – în corpul poveștii și trăgeam nădejde să creez o nouă persoană, persoana a IV-a, cumva din puterile unite ale celorlalte. Un Captain Planet, dacă știi desenele animate cu pricina. Am treizeci și cinci de ani – îmi place să experimentez, nu cred în concluzii. Așa că aș spune că mai degrabă aceste două cărți sunt niște experimente. Am făcut și multe altele, unele mai reușite, altele dimpotrivă. Structura mea e ciudată: sunt un om care iubește poezia și trăiește poetic, dar are reflexele unui om de știință. Cred în inovația care vine din experimente, dar și în vechea splendoare a lumii, de când oamenii erau mai naivi și credeau, dragii de ei, în bine, adevăr și frumos.
Să presupunem că te-ai întâlni cu Bohumil Hrabal la o cafea. Ce i-ai spune, ce l-ai întreba? Ce ar spune el că i-ai dedicat această carte?
E puțin probabil să stau cu Hrabal la o cafea, dacă ne-am întâlni. Poate am bea o halbă de bere fiecare. Nu cred că i-aș spune lucruri, mai mult aș asculta. Aleea Zorilor îi este dedicată lui Hrabal, cartea cu Fericirea este dedicată mai multor scriitori, între care, într-adevăr, și Hrabal. Ce să spui? Ce le spui oamenilor pe care îi iubești?
Îmi ziceai că volumul Și fericirea era obligatorie este de fapt doar în capul tău o continuare a poemului-roman Aleea Zorilor. Cum așa?
Nu știu când și de ce îți spuneam asta, dar este adevărat, cred. Așa mă gândesc eu – aceste două cărți comunică, una e o carte albă, alta e o carte neagră, sunt fețele aceleiași monede pe care am aruncat-o în aer și nu a mai căzut niciodată pe pământ.
Pentru a scrie Aleea Zorilor, te-ai întors pe strada copilăriei tale după 20 de ani de absență. Care au fost sacrificiile, să spunem, pentru a scrie Și fericirea era obligatorie?
Nu e chiar așa. Inițial m-am întors pe strada unde am copilărit ca să scriu un reportaj despre violența domestică. Eu sunt la bază ziarist de presă scrisă și așa a fost să fie, să intru în acest subiect. Luasem o bursă și trebuia să fac asta. Întoarcerea pentru acel reportaj mi-a adus în minte mai vechiul meu gând de a scrie o carte despre acel univers magic, acel paradis, pierdut ca toate paradisurile, care bineînțeles că nu a existat decât mult mai târziu, în imaginar. Nu am făcut sacrificii ca să scriu acest volum, nu îmi place să fac sacrificii la masa de scris. Mai sacrific uneori pioni în jocul de șah, dar o fac mereu știind unde duce.
Nu-mi pierd des luciditatea. Nu-mi place să-mi dau bice pe spinare, pentru mine scrisul e o mare bucurie. Scriu pentru că îmi place, dacă nu mi-ar mai plăcea de mâine (deși e exclus), nu aș mai scrie. E simplu.
„Eu chiar puteam să simt durerea oamenilor, a tuturor făpturilor“, scriai în carte. Cum este pentru călătorul cu pantofii verzi să dispună de o astfel de superputere?
Nu știu, ar trebui să îl întrebi pe personaj. Eu sunt un biet autor care transcrie capriciile unor personaje ciudate. Chiar nu știu, pentru că eu nu am această putere.
Spuneai despre seria Baricadele că ai vrea să fie citită cu dragostea cu care se ascultă discurile de vinil. Cum ar trebui citită însă Și fericirea era obligatorie?
Cu Baricadele e o altă poveste. E o serie de publicistică pe care mi-am propus să nu o închei decât atunci când ies din viață, deci și din presă. Voi scrie volume din Baricadele până la sfârșit. Este o istorie care durează deja de mulți ani și va mai dura. E o carte pe care mi-o doresc doar pentru colecționari, doar pentru aceia care au stat cu mine în ultimul deceniu și jumătate pe acest front al întâmplărilor de zi cu zi despre care am scris prin gazete și alte forme de presă. Nu știu cum ar trebui citită Fericirea, habar n-am, să o citească fiecare cum vrea, cine nu vrea să nu o citească deloc. Eu nu sufăr de bolile omului necitit.
Cuvintele mele au fost citite de milioane de ori în ultimul deceniu și jumătate. Și pentru mine un articol de ziar nu e mai prejos de o nuvelă sau de un poem-roman. Trăiesc în deplină democrație cu textele pe care le scriu. Fiecare citește cum știe, cum vrea, cum poate. E normal să fie așa, nu sunt genul de om care să-și dorească să fie mai mulți care să facă lucrurile așa cum le fac eu. Ba chiar dimpotrivă. Nu dau lecții, dar nici nu primesc. Sunt, definitiv, un om singuratic. Îmi număr prietenii pe degetele de la mâna ciungului. Nu pot să spun ce-mi doresc pentru cărțile astea de ficțiune. Fiecare va avea un destin, dar mă simt destul de străin de acest destin. Le doresc mai ales să fie sănătoase.
„În viață e bine să ai îndoieli“, mărturiseai la un moment dat. Te îndoiești vreodată de scrisul tău?
Sigur că da. În fiecare zi. Și tot în fiecare zi o iau de la capăt. Dacă nu merge, mă opresc. Pentru mine ritmul e esențial, uneori ritmul nu-ți iese deloc și atunci e mai bine să te duci să faci altceva. Sunt multe alte lucruri pe care le fac, așa că nu m-am plictisit niciodată. Eu chiar nu m-am plictisit niciodată. Pe bune, chiar nu știu cum e să te plictisești.
Spuneai așa: „Toate cărțile mele sunt cărți de poezie, la fel cum sunt și toate articolele mele. Consider că poezia este cel mai important lucru pe care îl avem și mă străduiesc să nu îl pierd“. Ce s-ar întâmpla dacă l-ai pierde?
Nu cred că îl voi pierde – poate doar la sfârșitul vieții pe pământ, poate că nici măcar atunci. Când scrii ca mine o permanentă falsă biografie poetică nu cred că riști să rămâi fără material. Viața mă uimește la fiecare pas, trăiesc, chiar, monotonia unui entuziasm destul de enervant. Dar poezia e un fel de sânge, e o respirație. Dacă se termină poezia, ești mort.
Ce se ascunde de fapt în spatele umorului și autoironiei lui Andrei Crăciun?
Nu știu ce să-ți răspund la această întrebare. Să spunem că nu sunt maniheist, asta deloc. Nu cred că avem binele și răul și se luptă între ele și noi trebuie să fim de partea binelui. Am învățat de la domnul Graham Greene că natura umană nu e colorată în alb și negru, ci în gri și negru. Cred mult în teritoriile de mijloc, unde lucrurile se amestecă, unde nuanțele contează. Ți-am mai spus, nu cred în concluzii, nimic nu e definitiv, cum nimic nu e nemaivăzut. Toate sunt deopotrivă vechi și noi sub soare.
Care sunt lumile în care te simți cel mai confortabil, cel mai în siguranță, cel mai fericit?
Eu nu caut compania oamenilor. Îmi plac locurile unde nu sunt mulți oameni – plajele retrase de la tropice, poate. Îmi place să privesc marea și să fiu foarte departe.
Te declari adesea dezamăgit de specia umană. Putem spune că o urăști atât de mult pe cât declari că o iubești?
Nici nu iubesc, nici urăsc specia umană. E și ea acolo o specie, ca atâtea altele. Mi-ar plăcea ca omul, care e oricum un animal foarte chinuit, să poată trăi mai în armonie cu el însuși și cu restul ființelor de pe pământ. Dar nu-mi pun problemele în acești termeni care exclud. Sunt dintre acei ciudați care pot iubi deopotrivă Real Madrid și Barcelona. Sau dacă vrei și mai mult: și Israelul, și Palestina.
Știm că ești foarte bogat în amintiri, că ai găsit comoara de a pune pe hârtie poveștile oamenilor, ce ne-ar spune însă Andrei Crăciun despre bani, care este relația ta cu banii?
Nu am. Nici bani, nici relație cu banii – îmi sunt indiferenți, dincolo de supraviețuire. Nu mă interesează prea mult obiectele – și de obicei asta poți cumpăra cu bani. Nu mă interesează nici puterea, nu vreau să am puterea de a transforma lucrurile după chipul și asemănarea mea (ferească Dumnezeu de așa ceva). Nu prea au ce să-mi dea banii – poate libertatea de a sta departe, cât mai retras, cât mai izolat. Dar nici măcar pentru asta nu merită să intri într-un război pentru bani. Sigur, nu uit să îmi cer drepturile. Cum frumos zicea și Tataee de la BUG Mafia: „un lucru n-o să uit vreodată/ banii pe show“. Dar oamenii care au relații cu banii sunt foarte nesimțiți și se simt jigniți când îndrăznești să îți ceri drepturile. Asta e situația, îi înjur, că doar n-o să-i pup, și merg mai departe.
Ce te-ar face să renunți la scris?
De bună voie și nesilit de nimeni, nimic. Sunt între cei care scriu mult mai mult pentru mine decât pentru ceilalți. E o nevoie organică. E ca și cum mi-ai cere să renunț la funcțiile pancreasului sau ale plămânilor. Nu pot fără să se încheie.
Dacă într-o carte mărturiseai că personajul tău ar putea fi un om foarte trist, în realitate spuneai că ai îmbătrânit și că poți fi fericit. Cum stai cu tristețile, cum stai cu fericirile? Care dintre ele au devenit mai mult sau mai puțin obligatorii?
Din nou, trebuie să întrebi personajele – nu sunt în măsură să dau răspunsuri în locul lor, chiar dacă ele sunt, firește, tot eu. Dar nu sunt niciodată numai eu și atunci nu se cade să răspund. Îmi plac paradoxurile multiple. Îmi plac oamenii care pot fi și fericiți, și triști în aceeași clipă. Nimic nu e obligatoriu, dacă nu-ți pui singur granițe. Libertatea e darul cel mai însemnat pe care îl avem. Eu îmi iau des libertatea de a nu-mi păsa. Ocolesc adunările de oameni care se cred inteligenți, indivizii care vor să schimbe lumea, îndeosebi trecutul. Nu-mi plac fanaticii – ei mă întristează. Nu particip la congrese sau gale, nu fac parte din nici o gașcă, cu atât mai puțin din vreo haită. Sunt confortabil cu singurătatea.
Este viața „frumoasă ca strălucirea aurului de douăzeci și patru de carate“, așa cum îi spunea supraviețuitorul de la Auschwitz călătorului cu pantofii verzi?
În viața adevărată, cuvintele acestea mi le-a spus un supraviețuitor al Holocaustului, între timp răposat – domnul Otto Adler. Le-am scris într-o gazetă acum zece ani. Mi s-au părut semnificative, așa că m-am gândit să le mai dau o a doua viață și în ficțiune. Viața poate fi și așa, dar niciodată nu e doar așa.
Pe lângă scris, somnul prelungit până la prânz, o climă tropicală și cârciuma cu podea de lemn pe care visezi să o deschizi pe o plajă în Costa Rica, ce altceva ți-ar mai face viața îndurabilă?
Să fiu lăsat în pace. Visez la o marginalitate deplină.