Dosar  -  Eli Badica  -  

Cea de-a 39-a ediție a Salonului de Carte de la Paris (Livre Paris) a avut loc între 15 și 18 martie, la Porte de Versailles. În mod atipic, salonul de anul acesta a făcut excepție de la tradiția de până acum de a avea o țară invitată de onoare, ale­gând de data aceasta un continent, Europa. Atât programul – dens, înțesat de lansări de carte, dezbateri despre traduceri, mese rotunde, eveni­mente care au pus accentul pe corespondența dintre arte vizuale și literatură etc. –, cât și standul României, organizate de Institutul Cultural Ro­mân (ICR), au fost gândite în această direcție – de altfel, mesajul participării României la Paris a stat sub sloganul „2019 – L’année de la Roumanie en Europe“ („2019 – Anul României în Europa“). Cu aceste lucruri în minte m-am întrebat, de câteva ori, în timp ce asistam la întâlnirile propuse de ICR la Livre Paris și pe când mă plimbam printre standuri, ce aduce specific lite­ratura română în „marea familie“ europeană. De aici și până la a pune cap la cap un dosar amplu – care apare în două numere ale „Suplimentului de cultură“ – nu a fost decât un pas. Așa că i-am întrebat, la rândul meu, pe o parte dintre invitații ICR la Paris, personalități ale lumii culturale românești, care ar fi caracteristica/ caracteristicile, atuurile literaturii române (contemporane sau nu), ce cred că aduce aceasta în contextul european. În acest număr, puteți citi răspunsurile lui George Banu, Magda Cârneci, Rodica Draghincescu, Wanda Mihuleac și Ioana Pârvulescu.

George Banu: „Punctul de plecare e european“

Europa a cultivat și asumat încrederea în „umanism“, cu dramele și împlinirile lui. De la ea a pornit totul, ceilalți i-au împrumutat sau nu op­țiu­nile, dar ei n-au fost la origine. Omul și artele sale, în accep­țiunea modernă a sensului, sunt „europene“.

Europa a inițiat un drum propriu în teatru, muzică, pictură, literatură. Și, din fericire, el s-a dezvoltat în timp, fără să se fi pierdut. Altundeva, el a adoptat opțiuni noi, inedite, care l-au îmbogățit, dar nu a fost uitat punctul de plecare. El e european!

Rodica Draghincescu: „Atunci când toate cele încep cu ba!“

Tocmai am revenit, după un scurt și încărcat sejur parizian (Salon du Livre), de la Zilele Mondiale ale Poeziei de la Verona, ținute de Academia de Poezie din aceeași urbe. Orașul și academia trăiesc și evoluează, cultural, sub patronajul UNESCO. Ca de fiecare dată la astfel de manifestări, am reprezentat și reprezint România, fie că scriu în română sau în franceză. Tare mi-ar plăcea să mai pot găsi acum în valiza sentimentală a hainelor, cărților și lucrurilor încercate aco­lo un răspuns la întrebarea ta.

În ultimii zece ani, deși se știe că literatura este eterna Cenușă­rea­să a identității comunicative, România este tot mai „vorbită“ pe scenele literare internaționale. Prin anii 2000 au fost făcute primele încercări de „export cultural rapid și eficient al valorilor limbii române“ – ca să rămânem în spiritul consumatorului de literatură occidentală. E bine că s-au trezit și ai noștri – deși cam spre seara dimineții care ar fi trebuit să fie. Cu o politică pozitiv culturală, cu metodă, cu program, cu competență, cu un buget alocat pentru revigorarea și mediatizarea culturii literare în plan in­ternațional, cu o echipă de mana­geri hotărâți, am ieșit, cătinel, din culisele esticilor. Mai în joacă, mai în serios, imitând țările vecine, la rău și la bine, am fost apți să ne întindem țara ca pe o praștie promoțională (sau, mai muzical, ca pe o goarnă clară și pătrunzătoare). Strategic, perfect!

Astfel, între 2000 și 2019 s-au pus bazele unei „bănci culturale românești“, s-au creat instituții culturale naționale și internaționale, centre și școli de traducere, proiecte de editare, promovare și implantare a autorilor și a artiștilor români în străinătate (ICR, CENNAC, AFCN etc.). Nimic mai bun. La urma urmei, prin cultură putem repara, docil și fertil, îi putem educa/ instrui pe cei „neștiutori, necunoscători, nevorbitori și nevăzători de limbă română“.

Capital literar am avut și mai avem berechet, la noi se scrie foar­te mult și chiar bine. Atuul scriitorului român tânăr este că nu mai are complexele și contextele de „graniță“. La el, „je c’est moi-même et pas un autre!“, gândește practic, eficient, fulger, știe ce vrea și cu cine, și știe și să lucreze pentru sine cu alții. Ai noștri juni nu învață tocmai la Paris (deși mai nimeresc burse), însă sunt poli­gloți, cruzi, iuți, excesivi, culți. Aproape că nu mai au nevoie de interpreți, traducători, ghizi.

Desigur, replonjând în contextul actual pentru a găsi legătura cu ancheta aceasta, Europa este nesigură, cu bariere tehnice, juridice și birocratice, cu necesi­tăți politice și probleme economice majore, ajunsă financiar în centrul supliciilor și al fricilor, al dezbaterilor și dez-facerilor primejdioase. În acest spațiu seismic, nu este deloc lejer să te miști liber și în deplină siguranță în cultura Europei (ca o tranziție între libertatea corpului și aceea a limbajului în sine, în funcție de sărăcia și avuția națiunilor noastre). Goluri perfide ar putea eroda și chiar dărâma acești pași teritoriali comuni, pașii Europei.

Fiecare țară, indiferent de poziția ei geografică, de beneficiile, avantajele și dezavantajele ei în spațiul Schengen, are dreptul și datoria să aducă pe piața europeană a cererii și a ofertei, a propunerii și a angajamentului ceea ce o reprezintă mai bine la nivel național-universal. În fine, universalitatea constă în diversitate, iar, în opinia mea umilă, cultura ar trebui să își aducă aici aportul, în paralel și sinergic cu alte discipline. Aport la? La preluarea și dezvoltarea conștientă a conștiin­ței și expresiei culturale.

Nu l-am uitat niciodată pe profesorul meu de literatură română de la Litere (UVT), Iosif Cheie Pantea, un domn mic de statură, rapid în gândire, cu un chip de italian și plin de umor englezesc. Domnia Sa ne tot spunea că specificul național al literaturii române este dat de talentele native, de originalitate, de traiul nostru, de istoria și poezia lui în fond și în formă. Dar ce înseamnă specific și originalitate? Ele sunt valori estetice care țin cumva obligatoriu de cine, cum, unde, nu de oricine, oricum și oriunde. Valorile sunt relative, dezirabile și importante. Ele trebuie puse în… valoare. Ca să rămână, să peroreze, ele trebuie să devină rentabile, să corespundă necesităților sociale.

Terre à terre, à grande ou petite échelle, direct și personal, mi-a plăcut să-l văd și să-l aud la Sa­lon du Livre pe ministrul Culturii franceze, Franck Riester, format la Institut Supérieur de Gestion ISG și ESSC Business School, sosind și la standul ICR, poposind și la standul Europa. La numai câteva luni de la alegerile europene, scena EUROPA („La culture, une solution pour refonder l’Europe!“) de la Livre Paris, Porte de Versailles, a fost creată ca să dovedească, desigur, că exis­tă un patrimoniu literar european, că vocile literare au nevoie de o scenă comună pentru a fi cunoscute și apreciate, că există actanți și actori intelectuali care, prin prezența lor substanțială, dau speranțe noi Europei de azi. S-a discutat mult despre capitalul uman european. S-a vorbit despre Europa de toate zilele, această parte a lumii, una dintre cele cinci, cea mai tânără și mai mică (mă refer la întindere), dar cea mai civilizată și civilizantă.

Prezența culturală româneas­că (prin scriitori, critici literari, critici de artă, fotografi, plasticieni, muzicieni, traducători cu experiență, organizatori și jurna­liști) nu a putut fi trecută cu vederea. Participarea României la Livre Paris 2019 este salutară. Echipele de la ICR Paris și ICR București sunt tinere și lucrative, altruiste și implicate în munca lor managerială. Le lipsește, însă, siguranța bugetară. Și chiar nu au nici o vină, decât poate oboseala nepu­tinței financiare. Nu e nici o taină că guvernului României i se apleacă dacă îi pleacă sau nu, definitiv, intempestiv valorile peste graniță. Vorba „premierei“ Viorica Dăncilă, specialistă în petrol, gaze și gafe autohtone: Ro­mânia a devastat… (în loc de „devansat“) țări puternice din…. – citat din „Evenimentul zilei“, de la prima ședință a Guvernului din 2019.

Desigur, Premiera nu s-a referit la cultură. Sau, fie, ori – tot aia, că tot se pune virgulă între coordonatele disjunctive. Nu? Cum nu?! Atunci când toate cele încep cu ba (bă sau ba), cam tot degeaba, când șefii guvernului român dau cu bățul în balta limbii române. Dacă nu știm ce facem, cum să știm să vorbim despre?!.

Wanda Mihuleac: „O caracteristică europeană“

Nu e o coincidență faptul că anul acesta la Livre Paris nu a fost o țară invitată de onoare, ci un continent, Europa. Decizia aceasta a fost luată, desigur, în perspectiva alegerilor europene. Vorbim, așadar, de­spre voința organizatorilor francezilor de a se arăta, încă o dată, pro europeni. În acest context, poezia, literatura română cântăresc foarte mult, au o mare importanță, chiar dacă, poate, acest lucru nu este sau nu a fost foarte vizibil – pentru că e greu de asumat o identitate proprie într-un context atât de larg.

Literatura română de avangardă – Tristan Tzara, Gherasim Luca, Gellu Naum etc. – le este cea mai cunoscută europenilor. Faptul că acești poeți de origine română erau deja într-o mișcare literară artistică celebră a ușurat vizibilitatea scrierilor lor. Cu poezia română contemporană e mai dificil, însă, pentru că trebuie depășită bariera limbii – dacă autorii respectivi nu scriu direct în franceză, să spunem, cum ar fi Șerban Foarță, Letiția Ilea, Linda Maria Baros, Matei Vișniec etc., poeți foarte buni. Există traducători excelenți din română în franceză, de exemplu, dar este mai greu să le stârnești interesul editorilor, trebuie să existe niște afinități. S-au discutat lucrurile acestea și în cadrul evenimentelor de la standul României de la Livre Paris.

Întorcându-mă la întrebare, este greu de spus ce ar fi caracteristic pentru literatura română. Dacă ar fi să mă refer tot la poezie, cum am făcut-o până acum, vorbim despre aceeași poezie de revoltă – la Rodica Draghincescu, de exemplu –, un fenomen generalizat și în Spania, Italia ș.a.m.d. Așadar, aș zice că discutăm despre o caracteristică europeană, nu românească pură, nu cred că există așa ceva. Aceasta se integrează normal, firesc în poezia contemporană. Ba chiar aș zice în poezia feminină, care se încadrează în mișcările actuale socioculturale.

Magda Cârneci: „O mică-mare diferență specifică“

La Salonul de carte din Paris, vederea zonei centrale – cu mese lungi încărcate de cărți, fiecare masă dedicată câte unei literaturi de pe bătrânul nostru continent – pur și simplu m-a impresionat. Privind masa literaturii române, gemând de titluri traduse în franceză, am avut un sentiment de bucurie și de normalitate. În sfârșit, literatura română era acolo unde-i era locul de mult, în sânul familiei europene, și era pe un picior de egalitate cu celelalte literaturi și tratată ca atare. Ceva a frisonat în mine, am avut un sentiment de mic triumf, personal și colectiv.

După ce am deambulat pe la celelalte mese cu literaturi europene, degustând câte ceva de la fiecare, m-am întors la masa românească și la meniul ei literar divers și bogat. Dacă ar fi să condensez ce cred eu că aduce literatura română în concertul european, aș zice – trecând peste enormitatea încercării – că e vorba de o mică-mare „diferență specifică“, colorată de tradiția îndepărtată și de cea recentă. Această „di­ferență specifică“ se traduce printr-o manieră a scriitorilor români de a se raporta la realitate, care integrează „răul istoriei“ (Mircea Eliade) și „rana comunistă“ într-un mod mai degrabă sceptic, dacă nu stoic, care nu refuză transcenderea și transfigurarea. Mai puțin combativă și mai degrabă contemplativă, literatura română manifestă o anume complicitate cu forțele eterne ale vieții și o anume detașare, colorată de fatalism sau de umor și deriziune, față de unele excese sau radicalisme ale „modelului occidental“. O adiere de Levant se ridică subtil din paginile acestei literaturi de o diversitate surprinzătoare, care nu-și refuză o privire întoarsă nostalgic și emulativ spre trecut.

Ioana Pârvulescu: „Literatura română vine cu o anume prospețime“

Astăzi e la mare modă realizarea testului ADN, reclamele de pe Internet ne îndeamnă să nu ratăm ocazia de a da de urma strămo­șilor noștri.

Se trimite la analiză o mostră (tamponată de pe interiorul obrazului) și se primește, în decurs de o lună, rezultatul: arborele genealogic al stră­moșilor, mai precis componentele etnice care s-au adunat într-o ființă anume.

Ar fi grozav să se poată face un test ADN atât de precis și pentru sângele cultural european. Să vezi exact ce și cât există din spiritul României în Europa și reciproc. Dar e sigur că literatura română, mai tânără decât cea europeană, vine cu o anume prospe­țime.

Amestecul indisolubil de Orient și Occident, absurdul lui Ionesco și disperarea lui Cioran, spiritul poetic, remarcat încă din secolul al XIX-lea („Românul e născut poet“), de pildă cel din scrierile Blandianei, visul dens ca mierea al lui Cărtărescu, sunt numai unele dintre componente. Și atât de tipicul haz de necaz tradus în proza noastră cea de toate zilele.

Va urma.