„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Bărbați fără degete, de Petru Cimpoeşu, care va apărea în curând la Editura Polirom.
– Fragment –
Când am auzit soneria de la ușă, am crezut mai întâi că e Viorel; la ora asta, măi? am întrebat cu voce tare – afară se întunecase. Jucam table la calculator, bine că am avut ideea de a ieși din joc, înainte să-i deschid. M-aș fi simțit aiurea să mă găsească jucând table singur. Dacă m-aș fi uitat pe vizor, poate că nici nu aș fi deschis, fiindcă nu l-aș fi recunoscut. În primul moment, chiar nu l-am recunoscut, am făcut o jumătate de pas înapoi. Nu era propriu-zis Moșul, ci un moș care se deghizase în Moșul. Cel mult fratele clandestin și mult mai în vârstă al unuia pe care îl porecliserăm cândva astfel (îl chema de fapt Moșe), i-am recunoscut mai întâi nasul. Părul alb, tuns scurt, fără cârlionții de altădată, am constatat asta când și-a scos pălăria, făcea să semene cu boxer ieșit la pensie.
— Salut, zise, ce faci? – ca și cum ar fi fost într-adevăr Moșul, iar eu aș fi fost iarăși colegul lui de bancă și ne-am fi despărțit în urmă cu câteva ore.
Un fel de exaltare minimă, părea și el un pic dezamăgit. M-am mirat să constat că e mai scund decât îl știam, poate din cauză că purta pălărie, un moșneguț cu pălărie. Ducea pe umăr o geantă de voiaj cu multe fermoare, iar în mână ținea o alta în care, voi afla câteva momente mai târziu, îmi adusese „un mic cadou“. Îmbrăcat într-un costum cam ponosit, călătorise cu trenul și hainele i se șifonaseră, iar pe deasupra purta un pardesiu ce semăna mai degrabă cu o manta. Pe cap își pusese acea pălărie neagră, foarte caracteristică – îmi vine să zic chiar ostentativ de caracteristică. Atunci, în primele momente, doar m-am mirat puțin. O apariție stranie. Ai fi zis că se întoarce din vreo îndepărtată povestire hasidică sau că abia se pregătește să plece într-acolo. În lumina slabă de pe coridor, fața lui, acum rotunjită și cu pliurile de la coada ochilor prelungindu-se în alte riduri către pomeți, mai păstra prea puțin din severitatea de altădată. Purta ochelari cu multe dioptrii; sub lentilele heliomate se puteau ghici pungile cearcănelor a căror margine ieșea puțin de sub rama îngustă a ochelarilor. Vocea însă nu i se schimbase.
— Salut, zise, ce faci?
Am tresărit, m-am tras puțin într-o parte, lăsându-i loc să intre.
— Nimic.
Nu ne-am îmbrățișat, doar ne-am strâns mâinile, aproape grăbiți – și atenți ca nu cumva să ne dedăm vreunei efuziuni artificiale. Urma rece a mâinii lui mi-a persistat apoi în palmă, până când i-am luat geanta de pe umăr, pardesiul și pălăria pentru a i le agăța în cuierul de după ușă. A intrat, s-a oprit în mijlocul sufrageriei, a aruncat o scurtă privire în jur, ca pentru a recunoaște locul, apoi, când l-am invitat să se așeze, a ales fotoliul în care altădată obișnuia să stea tata. Încercam amândoi să ne prefacem că totul e OK. A pus cealaltă geantă pe măsuța dintre fotolii și a deschis-o pentru a scoate din ea „cadoul“, o sticlă de ulei de măsline și o cutie de curmale de la kibbutzul lui. Am protestat fără să exagerez, iar el a ținut să mă prevină că-și luase cameră la hotel, nu voia să mă deranjeze, în acest fel obligându-mă să mai protestez încă o dată. Nici nu avea de gând să rămână prea mult, era în trecere, venise doar ca să mă vadă – ce nevoie avea să mă vadă, nu l-am întrebat, probabil că știam.
— Măi, am vinit la tini ca sî-ț spun șieva, zise cu un accent exagerat evreiesc-moldovenesc, după ce am destupat sticla de whisky și am turnat în pahare.
— Măi, ai vinit la mini, răspunsei pe același ton.
— Dar lasî-mă sî-ți spun pentru ci am vinit!
— Bine, spune!
— Ca sî văd ci mai faci – și râse.
— Trăiesc degeaba, răspunsei luând ca martori obiectele din încăpere.
Ar fi fost mai potrivită o formulă de politețe, calitatea de gazdă mă obliga să-l întreb, la rândul meu ceva simpatic sau nostim, ce naiba, ne vedeam după mai bine de patruzeci de ani!… Nu voiam să-i fac o impresie proastă, fiindcă și pe mine mă deprimă oamenii nemulțumiți de viața lor. Eram însă prea crispat, ca de fiecare dată când sunt luat prin surprindere. Mi-am dat seama cât de jalnic sunase răspunsul meu abia în momentul când el m-a întrebat în glumă:
— Di ci? Nu ai bani?
De data asta, m-am grăbit să râd eu primul. Senzația că înaintezi într-o încăpere cu storurile trase, pipăind atent aerul; cauți ceva, dorești să ajungi la acel ceva fragil de care te și temi un pic, teama că l-ai putea vătăma – ar trebui să-l iei direct în brațe. Am băut amândoi încet, cu prudență. De unde să începem, de acolo sau de dincolo, aproape că nu are nici o importanță. Eram pe punctul de a-l întreba în sfârșit ceva banal și agreabil, de exemplu, cum se distrase la întâlnirea de promoție, cine mai venise și cine nu… Încercând eventual să-i explic de ce nu venisem și eu. Ca și cum ai înota în timp pe un culoar îngust, contra curentului, ca să ajungi la izvoarele destinului. Sau așa cum altădată, în taberele școlare, când se organizau concursuri de orientare turistică, trebuia să parcurg prin pădure un anumit itinerar, ratând unele posturi, nimerindu-le pe altele, pentru ca la urmă să obțin un punctaj modest și să fiu răsplătit cu o diplomă de participare. Pe urmă, metafora asta mi s-a părut prea complicată și mai ales prea sentimentală. Am spus altceva.
— Am fost însurat, dar nu am copii. Doar un frate vitreg, mult mai tânăr decât mine.
— Nici eu.
În momentul acela am știut că vom petrece împreună toată noaptea. Și că, în cele din urmă, va trebui să-i vorbesc despre ce s-a mai întâmplat după plecarea lui în Israel. Îmi țineam în continuare brațele încrucișate, cu mâinile ascunse la subsuori. Cel mai simplu ar fi fost să-l întreb ce mai făcuse între timp, deși între timp însemna mai bine de patruzeci de ani. Însoțită de un surâs complice, întrebarea ar fi putut părea o glumă bună.
— Ce ai mai făcut între timp? Ho-ho!
— Ho-ho! – desfăcu larg brațele și atunci i-am observat cu atenție degetele. Mai nimic. De câțiva ani, trăiesc într-un kibbutz.
— M-am gândit la tine chiar azi-dimineață, zisei. Mi-am amintit ce-mi spuneai despre Reșimo.
Dimineață mă trezisem cu un vuiet intermitent în urechea dreaptă, însoțit de o ușoară amețeală. Persista câteva secunde, apoi se făcea liniște; în acele câteva secunde, aveam impresia că mă aflu undeva la malul mării. Vrând să mă ridic, pentru a merge la toaletă, am întins mâna ca să aprind veioza și, negăsind-o, mi-a trecut o clipă prin minte că mă aflu într-o casă străină, dar în loc să mă neliniștească această presupunere mi-a provocat emoția plăcută a vacanței. Între timp, deși găsisem întrerupătorul, amânam să apăs pe el, pentru a-mi prelungi iluzia.
— Mda, viitoarea mea amintire despre mine… Aflasem despre Reșimo de la domnul profesor
Catană.
Aș fi preferat să nu amintească de domnul Catană.
— Voi chiar ați crezut că v-am turnat la Securitate și că din cauza mea l-au închis.
Nu știam nici eu dacă era un reproș sau o întrebare. Moșul nu se grăbi să răspundă. Rămase câteva clipe cu ochii închiși, iar când îi deschise, mă întrebă, la rândul lui:
— Tu chiar ai crezut că te-am turnat la Securitate?
— Mi-ai răspuns ca un rabin.
CARTEA
„Oare bărbații preistorici își tăiau degetele de bunăvoie? Aceasta este întrebarea pe care și-au pus-o trei cercetători de la Universitatea «Simon Fraser» din Burnaby (Canada), constatând că degetele lipseau de la amprentele mâinii stângi lăsate în mai multe peșteri de strămoșii noștri. Ei au comparat aceste amprente cu practicile culturale ale altor 121 de societăți contemporane și au conchis, într-un articol publicat în «Jurnalul de arheologie paleolitică», că aceste mutilări au fost foarte probabil voluntare.“ („Le Figaro“, 11 decembrie 2018)