Cartea Don Quijote (traducere din limba spaniolă de Ion Frunzetti și Edgar Papu) a fost publicată la Editura Polirom în anul 2016.
Scumpe domnule Miguel de Cervantes, mă aflu în orașul Paris, în Franța. Mă uluiesc de un mare târg de carte din Europa, sunt între mii de oameni care cumpără și, poate, citesc cărți, romane mai ales, desigur. Ar fi existat romane fără dumneavoastră? Probabil, deși…
Romane bune și romane proaste, cărți comerciale, istorii fantastice, cu mare căutare mai ales printre copii. Vin din Europa de Est, dintr-o traumă care nu ne mai trece, o organizare strâmbă a lumii care a decăzut în dictatură în numele unui maniheism sublimat, în care toate crimele au fost posibile în numele ideii binelui (care, desigur, era doar răul deghizat).
Sunt ani și ani de zile de când călătoresc prin lume, purtând în inimă un Don Quijote și, deopotrivă, un Sancho Panza. Sunt întru totul de părere lui Sancho că nedreptatea nu cunoaște pe pământ odihna.
Nu mai avem cavaleri rătăcitori astăzi. Nu mai avem Cavaleri ai Tristei Figuri astăzi. Când și când, niște idealiști se mai înflăcărează de utopii, dar de cele mai multe ori sfârșesc foarte prost, ei nu luptă cu morile de vânt, ci de-a dreptul cu istoria întreagă și cu natura umană, pe care își închipuie că o pot birui sau măcar îmblânzi, iar firea oamenilor tot nu se îmblânzește și urmează alte căi, necunoscute. Poate că totuși luptă cu morile de vânt.
Eu nu cumpăr cărți din acest Salon, doar o antologie de metafizică din Congo. Sunt foarte preocupat de ce gândesc filosofii congolezi – cum e metafizica în timpul unui război civil care nu se mai încheie? Mi-ar plăcea să încalec acum o mârțoagă, să am un scutier călare pe un măgar și să plecăm în Congo, să vedem cu ochii noștri grozăviile și să luptăm zadarnic și noi pentru a vindeca lumea, glorie și alte iluzii. Nu plec.
Trec pe lângă standul Algeriei din Salon și uitați la ce mă gândesc: mă gândesc la domnul Albert Camus, un mare umanist, poate că v-ați întâlnit deja dacă există vreun rai al literaturii sau ceva similar, mă mai gândesc la dictatura de acum din Algeria, de care nimănui nu îi pasă în țara de unde vin, unde oamenii nu vorbesc decât despre puterea adusă de bani și de obiecte, și mă mai gândesc și la detenția dumneavoastră în Oran, la faptul că ați încercat de patru ori să evadați de acolo, târziu în secolul XVI. Mă gândesc la dumneavoastră imaginându-l pe Don Quijote acolo, în temniță, mă gândesc la dumneavoastră liber la începutul secolului XVII.
Scumpe domnule Miguel de Cervantes, se înnoptează peste Paris și eu citesc din romanul dumneavoastră de aventuri, din această satiră sublimă, neegalată vreodată, și mă simt frate cu Don Quijote și cu Sancho Panza și inima mi se bucură și eu o las să se bucure.
Avea dreptate Dostoievski (și pe el sper că l-ați întâlnit): Don Quijote e cartea cea mai înaltă care ni s-a dat de către un om. Pesemne că nu asta ați vrut să faceți, dar asta ați reușit: ne-ați dat o carte la care nici un om inteligent nu știu să fi prezentat vreodată obiecții serioase. Ce să îi spui în contra lui Don Quijote? De ce? Cât de nebun să fii?
Un bărbat care evadează în lume în căutarea marilor aventuri pentru a cuceri inima unei femei care nici măcar nu trebuie să existe. Ce poate fi mai frumos? Ce poate fi mai uman?
Călătoria mea pe pământ se va apropia, mai devreme sau poate că totuși mai târziu, de sfârșit, cartea dumneavoastră va rămâne, chiar dacă nu va mai fi citită, fiindcă s-a schimbat totuși ceva în om, iar omul mileniului al III-lea e doar o trecere către omul care va veni. Esența ei – esența ei însă va rămâne.
Și mă tem că, în definitiv, scumpe domnule Miguel de Cervantes, ați scris tot o carte de dragoste.