Rubrici  -  Florin Lazarescu  -  Diverse  -  

1.

Printr-un lanț de împrejurări, am ajuns să-l (re)citesc pe Culianu și despre Culianu, despre fascinanta lui viață, curmată de un asasinat neelucidat nici în ziua de azi.

Și, printre multe altele, aflu despre teoria lui că „nu există putere bu­nă“ și că diferența majoră dintre Vest și Est constă în dorința puterii de a fi recunoscută public.

În Occident puterea se mul­țu­mește să controleze lucrurile din umbră, în Est vrea ca toată lumea să fie conștientă de prezen­ța și de in­flu­ența ei. Adică iese mereu ca pă­duchele în frunte, e grosolană și de neam prost, nu doar că te manipulează, te fură și îți con­tro­lează viața de zi cu zi ca individ, dar și ține neapărat, cu sadism, să fii conștient de asta, ca nu cumva să te bucuri pentru o clipă, chiar și amă­gindu-te, de tihna și de iluzia unui colț numai al tău, în care nu se bagă. Chestie valabilă – cel puțin la noi – și în comunism, și în ziua de azi.

2.

La începuturile Facebookului, țin minte că vreo 90% dintre postări erau poze cu copii, cu mâțe și cu vacanțe, plus stări, pupici, salutare prieteni. Ca text, mai nimic nu trecea de două-trei rânduri. Iar cei puțini care postau peste trei rânduri scriau cu talent o poveste mișto, o informație relevantă, ori aveau o opinie competentă și coerentă despre o chestie la care chiar se pricepeau și nu puteau să o expedieze în două vorbe.

Azi, peste 90% dintre postări – și peste 99% dintre comentarii – sunt compuneri școlare despre viața personală sau păreri ale oricui despre orice și oricine, adesea total pe lângă subiect, într-un contradictoriu agresiv față de cei care chiar știu ce vorbesc. Cam ca în cazul Olivia Steer vs. medicul Mihai Craiu. Nu fac morală, nu atentez la dreptul de liberă exprimare. Doar constat și mă amuz.

3.

Pentru că nu am găsit muncitori disponibili și dispuși să muncească, am făcut un scenariu de mutat gardul și am bătut palma să-l pun în scenă cu un prietenul, regizor ie­șean. O producție low-budget, unde vom fi și actori, vom mânca supă, vom monta cadre lungi și vom înjura românește. Nu știm încă dacă va ieși dramă, comedie ori SF.

4.

Să vă zic prima rușine din viața mea.

La cozile din comunism, tata – care lucra în construcții, iar eu eram foarte mândru de asta (Tatăl meu zidește case/ Cocoțat pe schele/ El cu fruntea lui ajunge/ Până sus la stele) – nu avea une­ori timp de finețuri.

Lua copilul în brațe, adică pe mine, și se bagă în față la rând:

— Sunt cu copilu’. Tre’ să prind trenu’!

Și îi tot mergea replica asta – reală, de altfel, că era navetist și totdeauna alerga după un tren.

Până când într-o zi m-a luat în brațe, s-a băgat în față la rând și a urlat o doamnă la el:

— Un’ te bagi, nesimțitule?!

— Sunt cu copilu’. Tre’ să prind trenu’, a explicat tata.

— Care copil? Ăsta-i copil?! a urlat din nou doamna.

Iar mie mi-a crăpat obrazul de rușine și m-am gândit că n-o să ne mai meargă de-acum înainte. Mi-am dat și eu seama că, în brațele lui fiind, totuși mă cam târa cu vârful picioarelor pe pământ.