Simplu ca buna ziua: fiindca vagoanele aveau pe atunci aceasta culoare tinereasca, optimista, mobilizatoare. Intre timp, am avut parte de o Revolutie, citeva runde de alegeri libere, alternari de regimuri politice (stinga si centru-stinga, dreapta si centru-dreapta), amendamente constitutionale, suspendari si referendumuri… Metroul, in schimb, a ramas in underground, chiar daca s-a mai modernizat si decolorat. Nu mai e galben, ci parca alb si calatorii pot trece acum dintr-un vagon in altul, in cautarea unui locsor.
Totul e sa te poti urca, la orele diminetii si ale serii, in faimosul mijloc de transport metropolitan. Cotidian am parte de scene pe care altii le gusta o data-n viata, la luminarea unui „brad al mileniului”. O aglomeratie inspaimintatoare, sute de oameni care se chinuiesc sa treaca de la Unirii 1 la Unirii 2 printr-un tunel ingust, scari rulante ce nu functioneaza, cersetori care nu s-au mai spalat de douazeci de ani, vinzatori improvizati de ziare – si, deasupra tuturor capetelor noastre infierbintate, anunturi panicate ale unor oficialitati feminine lansind intruna avertismente. „Nu va apropiati de marginea peronului!”, ne suiera azi dimineata o voce glisind catre isterie, in timp ce marea de oameni umpluse peronul, in asteptarea unui tren care nu mai venea. „Un alt tren va veni peste 30 de secunde”, ne ispitea aceeasi voce; „si dupa el un altul, tot la 30 de secunde”, revenea ea, intr-un crescendo persuasiv. Pina la materializarea acestor idealuri aflate inca in bezna, ne lungeam cu totii giturile sa vedem cit timp a trecut de la plecarea trenului precedent din statie. Un fleac de zece minute, nu mai mult, fiindca dupa ce marcheaza acest timing, ceasul oficial nu mai contorizeaza nimic.
In fiecare zi, plec cu fiul meu catre scoala cu sentimentul ca ne lansam intr-o aventura. Stim amindoi ca ne vom inghesui, ca vom fi apasati, ca vom apasa pe altii, ca vom urca pe scari rulante care nu ruleaza si ne vom strecura prin tunele ale groazei. Stim ca vom sta, vom sta, vom sta, desi noi ar trebui sa mergem, sa mergem, sa mergem. Dar cu ce? Imprevizibil ca un dinozaur carnivor, Metro-Rex apare si ne inghite numai cind vrea el. Mutarile lui nu pot fi niciodata anticipate. Istovit de asteptarea sadicului monstru urban, iti vine sa chiui de bucurie cind il vezi iesind din tunel, chiar daca stomacul lui este deja plin pina la refuz. Sute de victime fericite, spinzurate de bare, iti zimbesc cu usurarea oamenilor realizati. Noi ne-am urcat, ne spun privirile lor satisfacute, voi n-o s-o puteti face decit peste cadavrele noastre…
„Daca nu-ti convine, ia-ti masina mica!”, era replica predilecta a gospodinelor comuniste dinainte de ’89. Eu am „masina mica”, nu aceasta e problema. Problema este nesimtirea, marea si groasa nesimtire a celor care in fiecare zi – dimineata, la prinz si seara – isi bat joc de sute de mii de oameni. Pe banii lor.
Ma uit la ceasul de la Metrou si visez la minutul magic al unor concedieri indelung asteptate.