Desi noua sala Victoria de la parter s-a inchis imediat dupa revolutie si a stat parasita pina ce s-a dat de trei ori peste cap si s-a facut laborator medical.
Acum ma arat indragostita, dar recunosc ca am tradat-o cit am putut pe Victoria din Laho cu Steaua Rosie Mehala, cu Muncitoresc Fratelia, cu Filimon Sirbu si Sahia, dar mai ales cu marele Maxim Gorki din centru (fostul si actualul Capitol). Ba chiar, in anii ’80, cu Dacia si Timis. Mai recunosc si ca am inceput s-o uit, fiindca n-am prea intrat in cele doua cinematografe cite-au mai ramas in oras.
Dar duminica, 2 decembrie, ora patru si-un sfert dupa-masa, Victoria a reaparut de undeva din neguri ca un fulger orbitor, ca un curcubeu minunat, ca o aurora boreala, ca o Cenusareasa in sala de bal si mi-a ars terminalele. Nici n-am stiut ce sa zic, ce sa fac de atita bucurie. Ca de obicei, cind se bulucesc toate in mine si ma emotionez tare, dau apa la soareci. Nervii tandari? Semn de ramolire? La urma urmelor, pe cine intereseaza de ce mi s-au umplut ochii de lacrimi cind am intrat in Cinema City din frumosul nostru mall? Caci acolo mi-am petrecut inceputul lunii, cot la cot cu Cristina. N-a contat ce-am vazut (o comedioara americana bine jucata), ci unde s-a intimplat toata povestea. A fost perfect. Stiu exact ce spun, fiindca nu m-am extaziat ca o papuasa in fata avionului: am bintuit prin ceva multiplexuri europene sau in State. Dar ca al nostru de frumos, de curat, de elegant – mai rar pe fata pamintului! Aici, la noi, aparea ceva in plus. Poate se adauga in chip de bonus tot bunul gust din jur. Poate era si euforia a ceva nou-nout: sapte sali deschise cu o zi inainte.
Repet: a fost perfect. Dincolo de tot ce-as fi putut visa cind, la opt ani, inainte de Mos Nicolae, am fost pentru prima data singura la film, de la patru. Am galopat de pe Ion Vasi pina-n piata, am urcat trei trepte inalte de piatra, am luat bilet, am intrat in sala cu scaune de lemn scirtiitoare si podele date cu petrosin, am tras pe nari miros de fum si de carbuni din teracota, m-am indesat mai bine-n palton, in sosoni, in ciorapii grosi si-n trening, am morfolit ciucurii de la fular si abia mi-am tinut rasuflarea cind becurile chioare de pe margini s-au stins. Am ris atit de mult la filmul cehesc Bucatarul imparatului, cu hohote, cu icnete si chiar scheunaturi, incit pe la cinci am facut pe mine. As fi putut tisni sa ma eliberez, dar fiindca n-am vrut sa pierd nici macar un minut din poveste, am stat nemiscata si-am mustit in tacere, pina cind pe ecran a scris sfirsit. Am iesit furisat din sala si m-am prelins pe linga Gostat, Libraria noastra, Carne, Cofetaria Pionierul, Elementara 15, biserica, Loto, Metalochimice, cu ochii-n pamint. Cind am ajuns in coltul lui Ion Vasi, linga fintina, am revazut intr-o clipa, straluminata, tot filmul. De bucurie, m-am aruncat in zapada si m-am tavalit de ris pina s-au aprins becurile, ca intr-o sala de cinema, la final. Ca o eliberare, ca raiul din Laho, ca insasi Victoria.