Sunetul metalic, uscat, cu ecou de tabla imblanita (daca exista asa ceva), imi umple cavitatile auriculare, inunda arterele din zona gitului si coboara lent, dureros de lent, spre inima, plamini, ficat.
Basul ce insoteste percutia imi perforeaza stomacul, intestinele si aparatul urinar. Chitara, excesiv de monotona, se impiedica de globulele singelui. Pe unele (cele rosii? cele albe?) le sparge, provocind explozii de ceea ce in limbaj prozaic s-ar numi senzatii. Pe celelalte doar le impinge intr-o directie necunoscuta, incotro ajung sa ma prabusesc si eu cu totul, o cedare fara urma de impotrivire. Aud voci rostind cuvinte in limba engleza. Stranger, violent, friend, reaction, cave, surrounded, my own world, we, stranger, isolation, insight, remember nothing, closer, stranger… Sticla sparta, cioburi aruncate pe podeaua de ciment casant, apoi pisate cu ciocanul… Si iar chitara, cu reverb si wah-wah de mi se rasucesc venele, firele de nervi, fibrele muschilor, grasimea adunata pe abdomen, ca si toate legaturile nevazute si necunoscute ce alcatuiesc „sufletul” (cele 26 de grame!) – daca mai rezista in zidirea de carne, oase si singe numita corpul cu cod numeric personal… Beau o vodca seaca, trag fumul unei tigari, stiind ca tutunul dauneaza grav sanatatii si pot muri. Dar ce sanatate, ce viata e asta? Izolata in sfera de foc si gheata ce constituie creierul din dotare, fiinta, constiinta, „personalitatea” purtatoare a numelui cu care semnez se rostogoleste neincetat pe un drum fara capat. Sau, cel mult, un capat caruia nimeni nu i-a pipait forma, culoarea, consistenta.
Pasajul de mai sus ar putea fi un fragment de proza fantastica, o pastisa dupa un autor cunoscut, descriind o realitate poetica. Sau poate fi incercarea de configurare a identitatii duble care ma sfisie in clipele – lungi si pline de tensiunea incomunicabilitatii dintre inima si sufletul meu – de maxima apasare a ceea ce un filosof definea drept „teroarea existentei”. Imi spun ca totul e o iluzie, ca zeita Maya imi joaca feste sub infatisare feminina, ca realul e aici, la un buton distanta de pupitrul pe care scriu, ca imaginea captata de CCD-ul aparatului foto exprima mai mult decit arata pixelii saturati, ca pe hirtia tiparita cerneala e neagra si… Da, desigur, e trecatoare, se sterge cu o guma speciala, se minjeste la contactul cu apa, se ia pe buricele degetelor cind intorci pagina, chiar si o foaie de lux pastreaza amprenta, mai ales daca e lucioasa. Toate astea pot fi simple semne ale timpului ars numit viata noastra. Am fost tineri, am infulecat (sau nu) la festinul ce ni s-a oferit ori l-am cistigat pe cinstite. Daca zabovesti pe malul riului, vezi trecind nu numai cadavrul dusmanului, cum spune intelepciunea unui popor stravechi, ci si cadavrul propriei vieti.
Foarte putini oameni au obisnuinta gindirii in felul schitat pina aci. Ma intreb daca intre acesti putini pot numara muzicienii. Nu pe toti. Sint destui „lautari” si-ntre rockeri, ca sa nu mai vorbesc de vedetele pop. Dar sint unii carora nu-i deloc exagerat sa le zic Artisti. Despre ei, cuvintele n-au rost. Lor le scriu doar numele. Joy Division e unul.