Dosar  -  Eli Badica  -  

În numărul trecut al „Suplimentului de cultură“ a apărut prima parte a unui dosar amplu alcătuit cu prilejul participării României la Livre Paris 2019, care a avut loc între 15 și 18 martie la Porte de Versailles, sub sloganul „2019 – L’année de la Roumanie en Europe“ („2019 – Anul României în Europa“). În plus, organizatorii salonului de carte au decis ca, anul acesta, în loc să invite o țară pe post de oaspete de onoare, să pună accentul pe un întreg continent: Europa.

Așadar, dacă în numărul 640 al „Suplimentului de cultură“ George Banu, Magda Cârneci, Rodica Draghincescu, Wanda Mihuleac și Ioana Pârvulescu răspundeau la întrebările „Ce credeți că aduce literatura română (contemporană sau nu) în contextul european? Care ar fi, să zicem, caracteristica /caracteristicile ei, atuurile acesteia?“, în numărul curent puteți citi partea a doua a dosarului cu pricina, în care publicăm opiniile semnate de Adriana Babeți, Cristian Fulaș, Mariana Gorczyca, Cristina Hermeziu, Andreea Răsuceanu, Maria Surducan și Robert Șerban, cu toții invitați ai Institutului Cultural Român (ICR), instituția care s-a ocupat de organizarea standului României, la evenimentele de la Livre Paris.

Adriana Babeți: Liberté, vitalité, fragilité sau cum am luat fața Rusiei

Să încep cu o mărturisire. În ciuda francofiliei, ba chiar francofoniei mele, din motive obiective, n-am putut să ajung niciodată la Salon du livre de la Paris, deși Hexagonul mă primise generos în repetate rânduri și cu felurite prilejuri. Așa că tot ce am văzut și auzit la Salon între 15 și 18 martie a fost o ocazie cum nu se poate mai bună de a verifica vreo trei avertismente primite concentric. Întâi, că Târgul de carte de la Paris nu seamănă cu alte târguri importante din Europa, apoi că strălucirea lui a început să se cam stingă și că marile puteri nu se prea înghesuie să participe și, în fine, că România oricum nu prea contează pe piață. Am fost, am văzut, am auzit și îmi permit să zic următoarele.

Da, Salonul nu seamănă cu alte târguri și e chiar bine așa: să rămână fiecare cu formatul lui. Iar acel ceva aparte de la Paris, vine, cred, și dintr-un soi de autosuficiență plină de șarm, la urma urmei, a Franței. Și ce dacă marile puteri ale cărții, cum ar fi SUA, Anglia, China au zis pas? Și ce dacă standurile sud-americanilor și nemților au fost cam plăpânde? Cartea franțuzească, fie ea roman, eseu, studiu academic a explodat pur și simplu, cu miile, cu zecile de mii de exemplare care au umplut rafturile și care s-au vândut în draci. Iar ideea de a o avea ca invitată principală pe însăși EUROPA mi s-a părut excepțională.

Cât despre noi, ar trebui spus întâi de toate că am luat (la propriu) fața Rusiei, al cărei nume se vedea de la sute de metri, chiar de la intrare, din toate unghiurile. RUSSIA. Cu litere albe, uriașe, pe fond roșu aprins. Alb-albastra Europă abia ce se mai zărea. Numai că, surpriză! Pe măsură ce te apropiai, vedeai că standul rusesc dispărea pur și simplu, căci în fața lui se înălța cu un avânt plin de grație frumoasa ROMÂNIA, ca un zid făcut din ecrane și cărți, cu elicele ei multicolore în chip de tavan. În plus, desantul românesc – cred că mult peste 50 de persoane (poeți, prozatori, critici, istorici, traducători, jurnaliști), din toate generațiile și de toate orientările – a copleșit, întâi de toate, numeric. Și tot covârșitoare (prin comparație cu alte țări) au fost programele desfășurate oră de oră, preț de câteva zile, în organizarea ICR. Deci primul nostru atu măsurabil, la vedere, a fost animația permanentă din jurul cărților românești.

Iar dacă cineva ar fi stat non-stop acolo și ar fi ascultat tot ce s-a vorbit și ar fi citit toate cărțile traduse în franceză din stand, ar fi avut imensa surpriză să descopere o Românie altfel decât la știri: inteligentă, dezinvoltă, cu un gust al libertății impetuos, însetat de adevăr, mustind de vitalitate. Și, deopotrivă, o țară încă fragilă, neliniștită, în căutare. Da, un paradox. Acesta ar fi și timbrul aparte al literaturii noastre. Posibilul ei atu, ca un label. Chiar așa: liberté, vitalité, fragilité.

Cristian Fulaș: Singura noastră soluție stă azi în promovarea literaturii cu adevărat înalte

Nu-mi dau seama, sincer, în ce măsură o literatură nereprezentată (dincolo de eforturile statului) poate fi reprezentativă. Ca să vorbim despre o literatură română reprezentativă ar trebui să vorbim în primul rând despre scriitori reprezentativi la nivel european. Or, cu toată înțelegerea și bunăvoința, mă îndoiesc că avem azi așa ceva. Avem un program de traducere care, în esența lui, subvenționează apariția unor cărți. Acestea se publică, în general nu aude nimeni de ele dincolo de ușile editurilor și de standurile României de la târgurile de carte. Că există uneori câteva excepții, rare, probabil gonflate în presa noastră de profil și transformate mai degrabă în succes local, în țară, da, asta poate fi adevărat. Dar realitatea ar trebui căutată în librării și în presa de specialitate din țările respective, nu în rapoarte de țară și cu atât mai puțin în advertoriale.

Altfel, sigur, rămâne de discutat în ce măsură o literatură din Est e reprezentativă. Rămâne de discutat ce înseamnă literatura română azi și poate ar trebui să discutăm mai întâi ce înseamnă ea aici, în țară, înainte de a vâna himere peste hotare. Știți, sunt și eu un fel de scriitor, aș putea vor­bi din interior despre ce înseam­nă azi literatura și mă tem că nu am purta vreo discuție despre lucruri importante. Discutăm de­spre mari pasiuni personale poate, despre proiecte de suflet, despre lucruri care țin în general de sentimente, dar piața noastră de carte e departe de a fi un lucru serios. Sunt multe firme medii în România care au cifre de afaceri mai mari decât toată industria cărții la un loc, așa arată realitatea, nu am înțeles niciodată rostul mistificărilor, la fel cum nu pot înțe­lege prezența scriitorilor-statuie într-o cultură care nu reu­șește deloc să devină populară. Și nu pot înțelege cu nici un chip, nici împușcat, de ce adevărul supără. De ce avem morbul ăsta al im­por­tanței, al epocalului, al extraordinarului? De ce nu încercăm să construim de jos, de unde suntem în realitate, și tot insistăm să pornim de pe poziții mai degrabă închipuite decât reale? Ce ne împinge înspre lucrurile astea? Pe cine mințim, la urma urmelor?

Ca să revin la tema propusă pentru ancheta dumneavoastră, cred că literatura română are încă și mai puține de spus în Europa decât are de spus la noi. Urmăresc destul de atent temele centrale ale literaturilor din centrul Europei, aș putea spune că știu în general despre ce scriu oamenii de acolo. Ce-mi dau seama, analizând lucid și încercând să mă „sincronizez“ (cu un cuvânt care, iată, trebuie pus din nou în dis­cuție), e că temele noastre nu se potrivesc cu temele lor. Orizontul de așteptare al Europei de azi ține de stabilitatea Uniunii, de fenomenul migrației, de terorism, de pauperizarea post-industrială, de raportul dintre Est și Vest, de post­colonialism, de corectitudine politică, de multe alte lucruri care la noi sunt mai degrabă ininteligibile. Când pui cititorul francez sau englez sau german sau italian sau, eu știu, scandinav în fața unei alte mari cărți despre perioada comunistă, nu am nici o idee ce reacție are. Vânzările spun că nu e una minunată și ne vom opri cu discuția aici, la nivel de vânzări. O carte care nu se vinde nu e niciodată vreo mare realizare, e în primul rând o carte fără cititori, iar cărțile fără cititori, ei bine, nu mai trebuie să zic eu. Despre ce discutăm noi aici?

Soluții? Ar exista una, cred sincer că există și pentru noi o soluție, dar nu cred în nici un fel în posibilitatea ca ea să devină realitate. Anume, literatura înal­tă. Știu, veți râde, dar singura noastră soluție de a face remarcată literatura română peste gra­nițe stă azi în promovarea metafizicului, a literaturii cu adevărat înalte, politicul nostru fiind aproape irelevant într-un Vest care are cu totul alte valori decât ale noastre.

Mă opresc aici.

Mariana Gorczyca: Încerc să mi-l imaginez pe Florent-Claude Labrouste de mână cu Letiția Branea

O să încep prin a relata o situație care m-a luat prin surprindere toamna trecută când am participat la Congresul PEN International, desfășurat în India. În una dintre zile, reprezentanți din peste 120 de țări am fost duși în instituții de învățământ, să stăm de vorbă cu tinerii pe tema cărților și a literaturii. La Colegiul „Dr. Babasaheb Ambedkar“, unde am ajuns eu, s-a nimerit să fiu singura europeană. La întrebarea punctuală despre romanul Parcurs, din care mi se tradusese un fragment în marathi – limba vorbită în partea central-sudică a Indiei –, am putut da un răspuns prompt. La cea de-a doua întrebare, însă, am fost luată prin surprindere: o studentă m-a întrebat încotro se îndreaptă literatura Europei; România, în mentalul acelor tineri, fiind o părticică dintr-un continent aflat undeva, departe de ei, continent care, de bună seamă, avea o istorie literară și o direcție comună.

La Salonul cărții de la Paris din acest an personajul principal a fost, într-adevăr, continentul nostru, într-o încercare a organizatorilor de a crea din puzzle-ul literaturilor naționale imaginea închegată a Europei. Preluând la 1 ianuarie președinția rotativă a Consiliului Europei, România a avut un stand cu multe evenimente și mulți vizitatori. Șederea mea fiind scurtă de această dată, practic am putut fi prezentă doar la câteva dezbateri, mese rotunde și prezentări de carte. Prin urmare, din „felia“ de târg la care am avut acces, aș vrea să subliniez interesul real pentru experiența anilor comuniști și mai ales a dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, experiență adusă în pagini de roman sau în rememorări ale unor experiențe traumatizante, entuziasme și nebulozități; așa se face că există edituri și traducători care vin pe piața de carte din Franța cu traduceri ale unor scrieri despre acei ani care au marcat traiectorii de viață și destine literare, sociale, civice, politice. O audiență mare, de exemplu, a avut masa rotundă 30 de ani după decembrie 1989 (30 ans après décembre 1989 – retour vers le futur, ouverture vers l’Europe), la care au participat Gabriela Adameșteanu, Nicolas Cavaillès, cel care i-a tradus la Non Lieu Gara de Est, Magda Cârneci și scriitorul și universitarul francez Jean-Yves Potel.

Deși prezentarea traducerii cărții mele CADENCE pour une marche erotique a fost în ultima zi de târg și mă așteptam ca, în afară de traducătoare (Ina Delanay), editor (Michel Carassou), moderatoarea Florica Courriol și alte două-trei persoane să nu mai fie nimeni, nu a fost așa; cei veniți la întâlnirea cu Ambasadorul României în Franța, E.S. Luca Niculescu, și Ministrul Sportului din Franța, campioana mondială la natație Roxana Mărăcineanu (care a precedat lansarea versiunii franceze a cărții mele) au rămas, dovedindu-se interesați de povestea anilor ’80 și de multiculturalitatea Transilvaniei.

Nici acum, după cele câteva ore în care am luat pulsul întregului târg (care la Paris nici nu se întinde pe o suprafață foarte mare), n-aș ști să îi răspund studentei din India despre direcția în care se îndreaptă literatura Europei. Dar încerc să mi-l imaginez pe Florent-Claude Labrouste, personajul lui Houellebecq, de mână cu Letiția Branea, personajul celebru al Gabrielei Adameșteanu… De aici încolo, imaginația fiecăruia, ajutată sau nu de Captorix, poate construi scenarii.

Andreea Răsuceanu: Literatura română ar putea aduce un aer dacă nu proaspăt, măcar diferit

Acum, când scriu aceste rânduri, sunt încă sub impresia celor trăite la Paris, la Salon du Livre. Este și entuziasm, pentru participarea la câteva dintre evenimentele concepute de ICR, care au adunat nu doar public român (și nu mă refer doar la evenimentele de pe scenele mari, ci și la cele de la standul României), ci și francez, am văzut în public oameni care părea interesați de discuții, și nu erau doar în trecere, pentru a se odihni câteva minute pe un scaun, în vânzoleala continuă a târgului.

Este și conștientizarea faptului că ar trebuie să se facă ceva și în altă direcție – aceea a cultivării interesului editorilor și, de ce nu, cititorilor francezi (străini, în general) pentru literatura română scrisă în România. Așa cum au punctat deja și alți scriitori români prezenți la Paris, am simțit din plin dacă nu lipsa de interes, atunci cu siguranță reticența editorilor francezi față de autorii români, mai ales contemporani. Am văzut, acum câțiva ani, în timpul unor stagii de cercetare pe care le-am avut la Paris, cele câteva cărți ale unor autori români traduși în franceză zăcând prin vreun colț de librărie, de negăsit fără ajutorul librarului, aveam deja ima­ginea reală a locului acordat literaturii române în marile librării, și firește, pe marea piață editorială franceză. Ceva cu totul diferit de imaginea idealizată pe care o aveau lucrurile în țară, unde totul e învăluit în mirajul depărtării, unde iluzia e susținută de aparițiile sporadice ale traducerilor unor romane românești de succes, de cele câteva rare cronici care apar în Franța la cărțile vreunui autor român, de obicei trăitor la Paris. De altfel, la o privire mai atentă, mai lucidă, lucrurile sunt evidente pentru oricine, absența cronicilor, a premiilor importante e grăitoare.

Auzisem (și îmi fusese evident la lectură) cum scriitorii români încearcă să scrie cărți pe teme de interes „în afară“, cum exploatează aceleași teme legate de comunismul românesc pentru a fi pe placul editorilor străini; acum pare că s-a epuizat și acest filon, al comunismului și postcomunismului mizer, ca și în film. Adevărul e că, în afara unor edituri mai mici și energice, interesate și de spațiul românesc, marile edituri, cu câteva excepții, foarte puține, nu sunt interesate de literatura română. Cu atât mai puțin de cea contemporană. Care ar putea aduce un aer dacă nu proaspăt, măcar diferit, în spațiul unei mari literaturi atât de autocentrate, că a sfârșit prin a se autodevora: proza tânără românească a descoperit moduri diverse și inedite de a livra informația istorică, din trecutul recent sau mai îndepărtat, fără să mai bată moneda pe tema comunismului, explicat pe înțelesul străinilor în pasaje care deseori nu au de-a face cu literatura, de a vorbi despre realități sociale fără a face ficțiune cu teză, de a face cunoscută o anumită realitate, filtrată prin propria experiență și sensibilitate. De fapt, de a povesti despre lumea românească, de azi sau de ieri, cel puțin la fel de bine cum o fac scriitori din spațiile literare vecine despre lumea lor, mai traduși, mai promovați și mai cunos­cuți în Europa.

De ce se întâmplă acest lucru? Am auzit de nenumărate ori în aceste zile fraze ca „nu îi interesează pe editorii străini cutare temă“ sau „nu-i interesează decât“, întrebarea e dacă literatura română ar trebui să vină în întâmpinarea unui anumit orizont de așteptare sau să se ocupe de propria ei grădină și să aibă apoi grijă de livrarea și promovarea propriilor valori, așa cum au făcut și alte literaturi ale lumii, cultivându-și propriile caracteristici și atuuri. Prin evenimente de acest fel, dar și prin înființarea unor agenții literare care să preia acest rol, de exportare a autorilor români, asumat deocamdată, parțial și cu mari eforturi, de câțiva traducători.

Cristina Hermeziu: Clișeele identității literare

Ce aduce literatura română în context european? E o întrebare imposibilă. Dar paradoxal, continuu să mi-o pun de fiecare dată, ușor reformulată, ori de câte ori scriu în presa franceză despre o nouă traducere din literatura română: cum îi vorbesc unui cititor francez despre un autor român ca să nu cadă totul în gol, ca să-l ancorez cu ceva? Până la urmă ce „clișee“ recuperez sau fabric pe drum, ca să interesez un cititor din start neatras sau neștiutor de literatură română – minusculă, în noianul publicațiilor autohtone franceze sau al traducerilor masive din anglo-saxoni și nordici ?

De literatura de azi fiind vorba, voi preciza că nu sunt de acord cu cei care susțin că se traduc, în Franța, lucruri nevaloroase, deci nereprezentative. Iar atunci când scriu câte o cronică, mă opresc la scriitorii traduși care, cu argumente pe text, sunt de iubit mai întâi în limba română.

Trăsăturile (clișeele generalizatoare) – unele țin de tematică, altele de tonalitate – susceptibile de a contura un imaginar specific (o adresă geoliterară) pentru un cititor francez ar putea fi patru: tema dictaturii, autoderiziunea și umorul absurd, sensibilitatea poetică și o înclinație naturală spre spiritual, spre meta-fizică. Bineînțeles că dincolo de aceste ancore superficiale – o convenție necesară pentru a alimenta și valorifica orizontul de așteptare al cititorului – intri în fibra fiecărei cărți, și vorbești cu bucurie de particularismele lor ireductibile. Spre exemplu de clandestinitatea politică și erotică la Gabriela Adameșteanu (Provizorat), de elegia exilului la Norman Manea (Întorcerea huliganului), de romanul metafizic și rural al Martei Petreu (Acasă, pe câmpia Armagedonului), de reinventarea memoriei și exorcizarea trecutului la Lucian Dan Teodorovici (Matei Brunul), de viziunea și scriitura pulsatilă ale lui Mircea Cărtărescu, care-ți arată simultan atomii lumii și desenul ei cosmic (Orbitor) etc.

„Când citesc un manuscris, caut un sunet unic“, îmi mărturisea într-un interviu directorul colecției de literatură străină Du monde entier de la Gallimard. Un fel de a spune iarăși că poveștile cele mai particulare, istoriile cele mai locale au cel mai pronunțat potențial de universalitate. Iar ca sunetul inefabil al unui scriitor, al unei cărți să devină tranzitiv, să treacă natural în noul univers lingvistic e nevoie de traduceri de excepție.

În bătălia literaturilor se crede că intranzitivitatea, ceea ce în literatură rămâne intraductibil, e marele orgoliu identitar – și marele mit. Unul mut, de altfel. Parcă aș continua să pariez pe vocile care se pot auzi, distincte, cele care răzbat și dincolo de clișee.

Robert Șerban: Literatura română e departe de a avea un contur puternic în literatura europeană

Deschid Zidul de aer. Tratat despre mentalități al lui Dan Ungureanu, mă duc la pagina 202, la capitolul destinat românilor, citesc, mă-n­crunt, dau din cap, de sus în jos, de la stân­ga la dreapta, zâmbesc, clipesc des, țâțâi, mă uit pe fereastră, în tavan, apoi în geam și îmi vine să spun că literatura română aduce în literatura europeană teme, subiecte și personaje ce au ca passepartout mentalitatea personalistă și individualistă a românilor, neîncrederea lor în ins­tituții (care sunt, cum o știm cu toții, centraliste și birocratice), în politicienii autohtoni, legi, stat, în distanța față de conceptul de onoare și în ire­levanța dezonoarei, în comutarea fair play-ului în funcție de conjunctură și de propriul joc, în scepticism, în adaptabi­­litatea la situații dificile, în puterea de a râde de aproape orice și oricine, uneori începând chiar cu sine, într-un acut sentiment al pro­prietății și posesiunii, ce se conturează încă din copilăria mică, în dificultatea dialogului (care porneș­te de la incapacitatea de a-l asculta pe celălalt și de a ieși din cimentul propriilor păreri), în lipsa memoriei (istorice, culturale etc.), în spontaneitate, ipocrizie, acceptarea cu ușu­rință a imposturii, nevoia de compasiune și confesiune, în cameleonism (care-i altceva decât adaptabilitatea), în mitocănie, agresivitate, machism, vanitate, egoism, șme­cherie, lașitate, dragoste nebună pentru propriii copii, în buna con­viețuire cu moartea.

Dar chiar și așa, cu atâtea (oho, ele sunt mult mai multe decât cele identificate de mine!) particularități și perspective originale asupra lumii și vieții, literatura română e departe de a avea un contur puternic în literatura europeană. E încă neinteresantă pentru editorii străini, iar când ajunge la ei și apoi pe piața de carte, are o priză foarte slabă la cititori. Să ne mirăm? Nu, fiindcă tirajul unui prozator român bun, chiar în propria lui țară, sare arareori de 2.000 de exemplare. Or, ce așteptări să avem de la alții când pe noi ne doare-n bască de scriitorii ce scriu în limba română?

Maria Surducan: Avem propria strategie de a traduce emoții universale

Sunt autor de bandă desenată, așadar vorbesc despre domeniul la care mă pricep. Mi se pare că există niște particularități culturale care se decantează, uneori involuntar, uneori programatic, în lucrările pe care le scriu/ desenează românii. De la peisaje (a trebuit să mi-o spună un italian ca să-mi dau seama că motivul blocurilor copilăriei mele e un decor vizual inedit, dar foarte deprimant), la folclor (nu că-n restul Europei nu s-ar spune același basme, dar e o diferență de atmosferă între versiunile culese de Frații Grimm și cele culese de Petre Ispirescu), la fantomele comunismului pe care le purtăm cu voi, vrând-nevrând, la entuziasmul naiv de a face bandă desenată pornind de la zero, într-o țară fără industrie și fără mare tradiție în domeniu – toate constituie o identitate inedită. Avem propria noastră strategie de a traduce emoții universale, iar mediul benzii desenate ne poate face poveștile accesibile unui public diferit. Sigur, mai avem multe de învățat, dar optimismul meu invincibil spune că suntem pe drumul cei bun.

Galerie foto