Cu muraturile e altceva. Nu ingrasa, insa fac parte din constiinta noastra nationala. Pusul la saramura de gogonele si varza reprezinta repere istorice in viata unei gospodine, iar concurenta este acerba, prietenii vechi se pot destrama din orgoliul legat de calitatea muraturilor familiei. Niciodata nu-mi critici varza, daca-mi esti prieten, clar?
De vreo doi ani insa, familia mea se bucura de aceste delicatese fara cel mai mic efort. Totul consta in niste telefoane strategice pe care soacra-mea le da prietenelor ei gospodine. Le zice ca nu mai poate de oboseala, fiindca tocmai a terminat de pus la butoi o suta de kile de patlagele si o tona de varza. Conform legii concurentei, ele se vor apuca imediat de aceeasi treaba, fiindca nu isi permit sa se lase mai prejos. Vor baga si mai mult, cu si mai multa ardoare, din dorinta de a face mai bune. Apoi, cind avem nevoie de produsul finit, soacra le arunca pastila: „vai, fato, imi vine sa pling de ciuda, mi s-au chifligit toate gogonelele, le-am aruncat”, sau „cum pui tu, fato, varza, ca-ti iese cel mai bine, a mea s-a stricat, cred ca de la sare”. Urmeaza momentul de glorie, in care femeia de la celalalt capat al telefonului isi savureaza victoria. Dar, inevitabil, ii raspunde: „taci, fato, vii la mine, ca-ti dau cit iti trebuie”.
Si, dupa citeva vizite in care este consolata din calitate de perdant al bataliei, soacra-mea umple camara cu multe multe soiuri de acrituri, mai dulci sau mai iuti, mai sarate sau mai verzi, pentru ca in familia mea gusturile sint diferite.