1.
Ăștia de la curierat sau de la citit contoare de utilități au prostul obicei de a te suna din senin între 10 și 14 și să te ia la rost:
— Bună ziua, unde sunteți?! Că eu sunt la poarta casei dumneavoastră!
Și simți că adaugă în gând: „Nesimțitule!“.
În ultima vreme, la atitudinea asta, m-am obișnuit să le răspund:
— Ghiciți! La… începe cu S.
— Hai, dom’le, nu glumiți! Unde sunteți?
Parcă ne jucăm v-ați ascunselea.
— Surpriză! La serviciu.
E incredibilă capacitatea lor de a fi șocați și indignați de fiecare dată că ești la serviciu în miezul zilei. Oare nu li s-a mai întâmplat să audă de oameni la serviciu în timpul zilei? Nu zic, îi înțeleg că vor și ei un program de lucru normal, dar măcar să dea un telefon înainte, să stabilești cumva o oră de întâlnire convenabilă pentru ambele părți. Nimic! Doar șocul continuu că nu ești acasă, oricând au ei timp să treacă pe la poarta ta.
2.
Poți ști sigur că ai îmbătrânit când încep să ți se pară ispititoare felurite prostii prezentate la teleshopping. Eu unul m-am trezit cu ochii holbați la un sfredel de pământ Mini-tornada, care-ți face viața în grădină mai ușoară și – „Stai! Nu uita! Este de-a dreptul fantastic!“ – nici nu te dor șalele. Mai-mai să pun mâna pe telefon și să sun. Dar nu, nu ofereau nimic bonus pe lângă sfredel, la același preț, complet gratis, așa că mai aștept.
3.
Să nu vă mai plângeți, săracilor, că televiziunile de știri nu prezintă interes față de cultură, de literatură, în special. Iaca, tot Antena 3 ne luminează viețile: de două zile vorbește întruna de lansarea romanului lu’ sora lu’ Mircea Badea. Cică e mega-literatură, a sunat și la Cartea recordurilor să întrebe dacă a mai făcut cineva așa ceva, n-a văzut Parisu’, a scris tot-tot numai pe mobil, nu o epistolă, ci ditamai Tolstoi de peste 300 de pagini.
4.
Nu știu cum se face, dar când mă nimeresc eu la piață în hala de lactate nu prea sunt clienți. Doar 20-30 de vânzători cu brânză, cașcaval, lapte și smântână. Și toți se plictisesc și vorbesc între ei, până pun eu mâna pe clanța ușii. Când intru – haști! – taie fiecare câte o bucată de caș și o întind pe lama cuțitului, urlând în cor către mine:
— Domnu’, domnu’, hai la mine, îți dau eu!
— Caș, caș bun, proaspăt!
— Aici, aici! Brânză bună!
Eu, eu!
— Botoșani, Botoșani! Caș de Botoșani!
Trec pe culoarele alea dintre galantare cu capul în pământ, ca un ciclist din Turul Franței care pedalează cu greu la deal, în timp ce niște tolomaci aleargă la câțiva centimetri de el, zbierând și strâmbându-se în toate felurile. Exact ca la ciclism, doar că ăștia nu te lasă să treci, trebuie să cumperi brânză.
Iar presiunea e așa de mare, încât mă intimidez de fiecare dată și clachez. Mă opresc la întâmplare în dreptul unui vânzător, gust o bucată de caș de pe lama unui cuțit îndreptat către pieptul meu, cumpăr în grabă o felie și o tai cât mai repede pe ușă afară, în urletele vânzătorilor. Iar acasă îmi dau seama că nu e bun cașul ăla, că știam încă de când l-am gustat, dar în situația dată n-am avut de ales.