Când a apărut în 2006, filmul Idiocracy părea o simplă satiră, la care te puteai raporta în realitățile curente, dar foarte îndepărtată de prezent. Iată însă că România s-a apropiat foarte mult de concept, într-un timp cu tot mai puternice nuanțe distopice.
Responsabilitate socială, coerență de gândire, curiozitate intelectuală – toate par a se afla pe cale de dispariție la nivelul discursului public al oficialităților statului român. Această decădere poate fi numită cel mai bine idiocrație, luarea puterii și gestionarea sa în forme la limita democrației, mai mult spre democratură, de un grup care pare a fi ajuns în această poziție pe baza unor relații de vasalitate, nu prin merite. Grecescul idiotes se referă la cel fără calificare, om de rând. Aceasta este o caracteristică pe care o observăm la „aleșii poporului“ din acest moment: miniștri care propun salvarea economiei prin comerțul de ghiuluri, care poartă războaie cu cormoranii, dar iubesc oile, europarlamentari care nu știu limbi străine, ceea ce nu îi oprește să dea docte explicații în ele etc. Și toți sunt neînvinși în fața limbii române.
De aceea am invitat o serie de oameni de cultură să ne răspundă la câteva întrebări:
- Cum poate fi guvernată o țară în această formă?
- Totuși, chiar ăștia suntem, de vreme ce alesul este reprezentativ?
- Ce viitor prevedeți în situația în care ne aflăm?
- Asta este, dar ce rămâne de făcut?
E rău, ca să fie bine
Răzvan Chiruță
În martie 2017, pe la începuturile dezastruoasei guvernări Dragnea, tenismenul miliardar Ion Țiriac a făcut o declarație care la vremea respectivă a stârnit furia românilor cinstiți și mai degrabă săraci din această cauză: „Eu, între un hoț și un prost, prefer hoțul. După hoț mai rămâne ceva. După prost, nu mai rămâne nimic“.
De fapt, nici tenismenul miliardar, nici noi, amărâții care tocmai încheiasem zgribuliți un protest lung pentru statul de drept, nu ne-am gândit că această declarație e una care cuprinde, în trei propoziții simple, bilanțul complet al scurtei epoci Dragnea și a guvernelor sale de marionete și incompetenți.
La guvernare, în cele trei decenii de derută post-comunistă, au mai fost hoți. Cumva miraculos, de pe urma lor a mai rămas câte ceva, pe principiul „a furat, dar a mai și făcut“. Ceva kilometri de autostradă, niște poduri, niște terenuri de fotbal în pantă. Dar după proștii ăștia, ca să îl citez pe domnul Ion Țiriac, rămâne doar un dezastru economico-politic cum nu cred că și-au imaginat nici cei mai pesimiști dintre pesimiștii români.
Țara este în momentul de față condus de cel mai impostor guvern din istorie. Prin comparație, „cel mai cinstit guvern“ al lui Ponta, decimat de condamnări penale, guvernul lui Grindeanu, care a dat teribila ordonanță 13, sau guvernul Tudose, economistul fără cont în bancă și fără card, par niște cabinete luminate, compuse din savanți.
Însă, în ciuda acestui fapt trist, Liviu Dragnea și șleahta lui de incompetenți arțăgoși nu au ajuns la putere prin forța armelor, ca Erdoğan în Turcia, sau furând alegerile, ca în Republica Moldova. Din contră, PSD a preluat puterea în 2016 în urma celui mai corect scrutin organizat vreodată în spațiul ăsta geografic.
Noi l-am urcat pe Dragnea în poziția din care a dat justiția peste cap, a îndepărtat țara de valorile UE și ne-a pus în brațele rușilor (nu e o exagerare, ci un fapt demonstrabil cu date economice). Da, noi, fie că am mers la vot, fie că nu. Mai ales cei care nu au trecut printr-o secție de votare, convinși fiind că turnul de fildeș în care s-au ascuns îi va ține departe de dezastrele lui Dăncilă.
Nu, din păcate, nu există un asemenea turn decât dacă te retragi într-o grotă, ca sihaștrii ortodoxiei. Altfel, mâna lungă a incompetenței pe care am tolerat-o 30 de ani ne-a ajuns din urmă și ne strânge acum de gât.
Paradoxal, însă, cred că viitorul este bun. Sau sună bine, cum spunea o reclamă. Până la Liviu Dragnea ne scăldam într-o mlaștină călduță în care nu ne era nici rău, nici bine. Era suportabil, ceea ce pentru poporul român e starea cea mai nasoală, căci asta îi place cel mai mult, pentru că nu e obligat să ia măsuri reale.
Dragnea a venit și ne-a dat cu capul de toți pereții, ne-a izbit de fundul prăpastiei și ne-a trezit. Și, deși acum este personajul cel mai urât din politica românească – urât chiar și de mulți electori pesediști –, peste 50 de ani, pun pariu, va fi rămas în istorie ca dictatorul de carton de la care a început România modernă.
Adică exact pe dos de cum și-a dorit baronul de câmpie.
Până acum, norocul a contrabalansat întrucâtva deciziile idioate
Toni Hrițac
Deciziile idioate pot fi atât rodul muncii unor oameni stupizi, cât și a unor intelectuali de marcă. Nimic nu este mai înduioșător și mai tragic decât apelul public al lui Bertrand Russell, în ajunul începerii celui de-al Doilea Război Mondial, pentru dezarmarea unilaterală a Angliei. La fel, decizia lui David Cameron din zilele noastre, referitoare la referendumul pentru Brexit. Dar episoadele stupide din guvernarea unor țări pălesc în fața tendințelor maligne cronice de pe alte meleaguri.
Idiocrația în guvernarea din țara noastră a avut mai multe forme după 1989. Caracteristica lor comună este ruperea, decuplarea iresponsabilă a elitei conducătoare și, în anumite cazuri, a birocrației de stat, de la interesele populației și a ale țării.
La începuturile anilor ’90 a fost ceea ce Andrei Pleșu numea neadecvare. Așa cum spune că i-a mărturisit Adam Michnik, într-o discuție despre elitele noastre, acestea au făcut politică (adică compromisuri) în vremea comunismului, atunci când se cerea mai mult o atitudine „fermă, principială“, față de regim și, invers, au invocat anumite principii categorice, de neclintit, după 1989, când s-ar fi cerut mai degrabă acțiuni politice din partea lor. Neadecvarea a fost, în sens larg, principala caracteristică a perioadei postrevoluționare, atunci când discursul public a recuperat lacunele de morală în detrimentul celor economice. În timp ce la Varșovia Leszek Balcerowicz făcea privatizare, la noi se purtau marșurile și mineriadele.
A doua etapa a parcursului idiocrației a fost incompetența înduioșătoare. Guvernarea urmașilor martirilor țărăniști, unii dintre ei intelectuali autentici, a abordat frontal, curajos, problemele fundamentale ale tranziției economice, privatizând întreaga industrie comunistă. Rezultatele au fost însă catastrofale. De exemplu, în Iași toate fabricile privatizate s-au închis. Singura care a rămas în picioare și funcționează și astăzi este cea de care nu s-au atins în vreun fel guvernanții. Este vorba de Antibiotice SA. Tot atunci, rezilienta birocrație comunistă, care avea măcar avantajul experienței, a început să se deterioreze.
Parcursul guvernării idioate a continuat cu faza hoției generalizate, la scară mare. Începută în guvernarea țărăniștilor, aceasta a fost rafinată și instituționalizată în guvernul Năstase. Aceasta este o idiocrație „savantă“. Este conștientă de riscurile decuplării de nevoile populației și simulează interesul, dar nu în sensul de satisfacere a nevoilor, ci de captare a atenției. O atenție electorală. În același timp, a camuflat hoția într-un sistem piramidal, sofisticat, în spatele căruia s-au ascuns, pe rând, de la mărunți funcționari până la primul ministru.
Stupiditatea schimbărilor la nivelul elitei administrative și a birocrației de stat a atins culmea în timpul guvernării ce a urmat. Numirea în funcții doar pe criterii politice, fără o minimă validare profesională, de multe ori în posturi cheie, eliberate de procurori în urma campaniei anticorupție, a debilitat și decerebrat o birocrație care, de bine de rău, era articulată cu nevoile de bază ale societății. Alina Mungiu are dreptate când spune că după zece ani de campanie anticorupție, birocrația noastră construiește autostrăzi mai scumpe decât cea din Bulgaria, acolo unde nu a fost arestat nimeni.
În fine, ultima fază a traseului idiocrației postrevoluționare este cea din guvernarea actuală și are de-a face mai mult cu prostia interesată și folosirea idioților utili. De la pensionările anticipate, de la vârsta de 45 de ani, în contextul în care forța de muncă profesionistă este deficitară, la pensii speciale exorbitante pentru cei care au lucrat în domenii cheie ale statului și au lăsat în urmă, culmea, un stat debil, anchilozat și aproape nefuncțional.
De la lipsa de investiții publice la concentrarea intereselor statului pe rezolvarea unor probleme personale. Este vremea celor din prima categorie, a prostiei interesate, precum Viorica Dăncilă sau Florin Iordache, a căror idioțenie utilă nu este deloc înduioșătoare.
Idiocrația conține și paradoxuri. Judecând parcursul țării în ultimii 30 de ani, nu poți trece cu vederea progresele făcute. Spre ilustrare, numai produsul intern brut a crescut aproape de cinci ori, iar țara a devenit membră NATO și UE. Asta arată că idiocrația are diverse niveluri de manifestare și că, într-un asemenea sistem, norocul joacă un rol disproporționat. La fel și ghinionul.
Contraselecția în epoca „tabloidismului“
Ion Bogdan Lefter
Guvernarea instalată în ianuarie 2017, sub dominația PSD, s-a „remarcat“ în primul rând prin declanșarea rapidă a războiului împotriva sistemului de justiție și a statului de drept, căruia s-a tot chinuit să-i schimbe regulile. Apoi – prin proasta gestiune a economiei, fără investiții, dar cu cheltuieli masive. N-a fost de-ajuns față de enormitățile promise în campania electorală din noiembrie-decembrie 2016. Drept care a fost inventată simultan marea „revoluție fiscală“ de mutare la angajați a obligațiilor de plată suportate până atunci de angajatori, „soluție“ care a permis mărirea scriptică a veniturilor brute, readuse prin impozitare la nivelurile nete de dinainte. Creșteri reale – doar pentru câteva categorii de salariați, în special din „aparatul“ statului.
Cine să promoveze o asemenea strategie luminată, politicieni serioși, cinstiți, cultivați, cu o înțelegere a evoluțiilor istorice și contemporane care să susțină cu toată convingerea principiile democrației și ale moralei publice? Dimpotrivă: oamenii de calitate – câți vor fi fost… – s-au retras ori au fost îndepărtați și pe puntea de comandă s-au înghesuit pramatiile și oportuniștii, aventurierii și profitorii, indivizii gata de orice pentru profitul personal, ușuraticii și slab-pregătiții. Nivelurile foarte scăzute de cunoștințe au fost de la început frapante: specialiști puțini, pierduți printre ticăloși și fripturiști, eliminați până la urmă, în deplinul triumf al incompetenței, împletite adeseori cu agramatismul. De râs dacă n-ar cam fi de plâns.
Pentru corecta contextualizare locală și internațională a situației, iată câteva considerațiuni de principiu.
Pe meleagurile noastre se practică intens generalizările dincolo de orice nuanțe, fără discernământ, fără ca subiectele să fie „discernute“, fără să li se examineze reliefurile, niciodată egale, plate. De fapt, calitatea foarte slabă a actualilor noștri guvernanți și a celor pe care i-au plasat în funcții de conducere în toată piramida administrativă nu e caracteristică „întregii clase politice“, cum atât de des se spune. Nu înseamnă că restul partidelor excelează prin valoarea „cadrelor“, totuși diferențele se văd cu ochiul liber.
Pe treptele puterii s-au cocoțat indivizi fără glagorie și fără conștiință
O bună parte dintre liderii, parlamentarii, „militanții“ din opoziție sunt oameni onorabili, cu profiluri intelectuale stimabile. Chiar și formațiunile partenere de coaliție ale PSD, ALDE și, din păcate, UDMR, dezertoare moral de la valorile democrației, defilează cu figuri mai școlite, care nu fac deloc „figură“ bună, însă nu coboară la cotele de incompetență ale principalului partid de guvernământ. Care, la rândul său, se prezintă azi mult mai rău decât ieri și alaltăieri: vechiul FDSN, apoi PDSR, actualmente PSD s-a complăcut în toată perioada postcomunistă în rolul de urmaș al Partidului Comunist, a condus etatist și abuziv, a organizat mineriade ș.a.m.d., în rândurile sale și-au găsit locul vechi „aparatcici“, foști securiști și multă pleavă de toate soiurile, dar elita fedesenisto-pedeseristo-pesedistă a inclus și politicieni cu studii mai serioase, cu gândire mai complexă, cu exprimări mai îngrijite. Momentul de acum e – într-adevăr – foarte prost: pe treptele de sus ale puterii s-au cocoțat indivizi fără glagorie și fără conștiință.
Nu se-ntâmplă doar pe la noi. Societatea așa-zis „informațională“, cu presă omniprezentă, cu interconectări planetare prin „rețeaua globală“, cu mai toți cetățenii fixați cu ochii-n ecrane mai mari, de televizoare „cu plasmă“, cât peretele, sau mai mici, ale telefoanelor „inteligente“ (grozavă denumire: smartphones!), expuși bombardamentului neîntrerupt cu imagini și mesaje comerciale, „consumiste“, mulți căzând victime ale „tabloidismului“ lățit cât lumea largă, îi favorizează pe oportuniști, pe inșii lipsiți de scrupule, puși pe parvenire: au câmp neîngrădit de manifestare, stau mereu sub reflectoare și perorează, laudă deșănțat și acuză nedrept, manipulează electoratele, obțin voturi. Peste tot au crescut formațiunile politice extremiste, populiste, izolaționiste, „suveraniste“. Peste Ocean, în democrația cea mai avansată, a putut ajunge în vârful vârfului o rușine de președinte precum Donald Trump.
Pe de altă parte, e de remarcat că au apărut rapid contrareacțiile politice, sociale, civice: partidele civilizate s-au mobilizat, populațiile s-au dezmeticit, cu contribuții importante din partea elitelor intelectuale, în special a celor active jurnalistic, deci cu audiență largă, și competițiile electorale au revenit în multe locuri în matca normalității. Mai sunt pe ici, pe colo probleme, uneori foarte îngrijorătoare, dar starea de ansamblu a planetei, cel puțin a spațiului euro-american, e acceptabilă. Sperăm în mai bine, în mult mai bine, însă nici nu ne vom prăbuși în abisurile incontrolabile ale istoriei, unde am mai fost în anii celui de-al Doilea Război Mondial.
Nu se va prăbuși nici România în mlaștina incompetenței și a banditismului politic. Vom trece curând către etape mai constructive, moralmente democratice și de dezvoltare economică mai rapidă. Se poate trăi decent și-n epoca „tabloidismului“…
Idiocrație? A cui: a lor, a noastră?
Bogdan Crețu
Am publicat în 2008 o carte despre utopia negativă și am căpătat un fel de reținere față de acest gen repetitiv. Constat însă de ceva vreme că el se bucură iar de succes, ceea ce e îngrijorător, pentru că oamenii îngroașă contururile realității în ficțiuni din prefabricate atunci când simt o criză și când percep faptul că există un sistem care devine mai important decât individul. Or, realitatea din România ultimilor ani seamănă, din nou, cu aceea a unei distopii, dar nu a uneia clasice, în care sistemul e vizibil opresiv, în care oamenii se simt victimele lui, ci într-una mult mai perversă, în care nu sărăcia, ci nivelul tot mai acceptabil de viață și nu penuria, ci prea-plinul și nu spaima, ci nepăsarea încep să ne definească.
Cum am ajuns aici? Poate prin faptul că nu am fost pregătiți pentru libertate, prin faptul că nu am avut cultura ei, că nu aveam cum să asimilăm, în decurs de o generație, valorile autentic democratice și am crezut că libertatea înseamnă posibilitatea de a contesta orice.
România de azi e o țară în care valorile nu mai funcționează și nu mai sunt recunoscute, în care ierarhiile sunt fixate de sus în jos, de un sistem la rândul lui lipsit de orice competență. Clasa politică s-a degradat teribil, asta sare în ochi, am ajuns să regretăm politicienii anilor ’90, ieșiți din structurile partidului unic, dar cu studii reale, ticăloși, dar nu agramați.
Cum am ajuns aici? Prin ruptura dintre politică și cultură, pe de o parte; prin erodarea sistemului de educație, pe de alta (e adevărat: o populație cât mai puțin educată nu va mai aprecia competența, valorile clasice, meritocrația, protecția socială etc.); în fine, prin societatea consumeristă pe care am reușit să o construim în două decenii, având, azi, o realitate în negativ față de cea a anilor ’80.
Nu mai dorim să citim, ne sunt suficiente ecranele, nu ne mai dorim să ne formăm, ci doar să cumpărăm și tot așa. Efectul este bagatelizarea adevărului: epoca noastră nu mai are cultul adevărului și nici măcar nevoia de el; totul devine relativ, mediocritatea epocii nu ne mai deranjează, câtă vreme la nivel discursiv avem producem adrenalină. Avem parte de o istorie liniștită, bleagă, fără provocări; pe acest fond, celula psihică s-a lenevit și ne mulțumim cu simulacre.
Între timp, clasa politică a devenit un sistem închis, în care nu mai contează meritele concrete ale fiecăruia, ci raportul de supunere față de vârfurile puterii. Cei mai mulți politicieni nu au o carieră profesională, nu au demonstrat nimic niciodată, scoși în afara bulei lor politice nu și-ar putea câștiga pâinea, pentru că nu știu să facă nimic. Poate fi guvernată o țară așa? Iată că poate, deși încep să se vadă riscurile majore.
Nu mai am iluzii, m-am vindecat; tot ce mai vreau de la orice partid aflat la guvernare este să mențină, cum-necum, direcția pro-UE. Atât. Asta e linia roșie. O linie care începe să fie călcată acum din ticăloșie, dar și din prostie. Pentru că există infinită prostie la nivelul clasei politice.
Ne reprezintă politicienii? De vreme ce i-am ales, fără doar și poate. Dacă așa sunt ei, așa suntem și noi, românii. Fie ușor de dus de nas cu discursuri populiste, fie indiferenți față de realitate și mulțumiți cu micile noastre cumpărături și cu realitatea pixelilor.
Nu aștept nimic spectaculos de la viitor, cel puțin nu de la cel apropiat; nu va fi mai bine, va fi la fel cum a fost până acum: economic suportabil, în rest derută totală. Soluția este investiția în educație. Sună abstract, dar nu e așa. Din păcate, nu cred într-o Românie cu o populație educată, lucidă, cu discernământ, capabilă de gândire critică. Ar fi moartea sistemului politic de ieri, de azi. Or, am impresia că scopul a tot ceea ce se întâmplă de trei decenii în România este supraviețuirea, cu orice preț, a acestui sistem.
Nu cred în soluțiile mari, de sus în jos, dar cred în soluțiile mici, orizontale: cred în omul care își face bine treaba de la locul lui. Schimbarea numai de aici poate veni.
O țară guvernată de impostori
Alexandru Călinescu
Faptul că ne izbim astăzi la tot pasul de imbecili, ignari, analfabeți, sfertodocți cocoțați în poziții pe care, în mod normal, nu le-ar fi putut atinge, nu trebuie să ne facă să uităm un lucru: povestea asta durează de peste șapte decenii.
Vor fi avut multe defecte politicienii din „vechiul regim“, din interbelic și din epoca lui Carol I, dar cu siguranță erau oameni cultivați, cu studii serioase, vorbitori de limbi străine, mulți dintre ei specialiști de prin rang în domeniile lor de activitate. Dezastrul a început după Al Doilea Război Mondial, când s-a instituit principiul contraselecției, principiu care funcționează și astăzi. Așa au apărut bancurile cu Zăroni, ministrul agriculturii în guvernul Petru Groza, un fel de Petre Daea al acelor ani. Totul era posibil atunci: se înființaseră universități muncitorești, universități cu cursuri la seral, în doi ani luai o diplomă și, dacă aveai „origine sănătoasă“, primeai o funcție de răspundere. În vremea lui Ceaușescu lucrurile s-au schimbat în bună măsură, deși neaveniții erau în continuare foarte numeroși la vârful puterii (ca și la nivelurile inferioare). Emil Bobu se înscrie perfect, zic eu, în paradigma Zăroni-Daea.
După 1989 i-am văzut și i-am auzit pe câțiva dintre tartorii regimului Ceaușescu (Tudor Postelnicu, Constantin Olteanu): spectacolul era deplorabil, aveam în față niște personaje rudimentare, a căror precaritate intelectuală era întrucâtva mascată de acea șiretenie țărănească proprie și lui Nicolae Ceaușescu.
Dacă milioane de oameni au ieșit pe străzi, ani, decenii la rând, și au aclamat niște imbecili, ce credeți că așteaptă aceste milioane de oameni de la actuala clasă politică? Către cine se duc oare voturile lor? Întrebarea e retorică, știu, și știm foarte bine răspunsul. Câtă vreme nu vor merge la vot alte câteva milioane de oameni cu altă mentalitate, cu alt orizont, cu altă viziune de viitor, vom rămâne în situația de acum. Câtă vreme există niște posturi de televiziune care falsifică adevărul cu nerușinare și în totală impunitate, nu ne putem aștepta la minuni. Da, după cum constatăm, o țară poate fi guvernată de niște impostori. „Proștii mor, dar prostia e nemuritoare“, sună o vorbă a lui Caragiale: trebuie să înțelegem de aici că proștii mor, dar se regenerează, apar alții, mereu și mereu. Nu, cu datele de acum viitorul nu arată bine. Ar fi însă o imensă, sinucigașă eroare să încrucișăm brațele și să ne declarăm învinși. Prostia, oricât de tentaculară, poate fi, dacă nu lichidată, cel puțin îngrădită. În ce fel? Aici începe o altă (complicată) discuție.