Dacă n-ar fi atât de modest, retras din lumea dezlănțuită a literaților, departe de cititori, Alexandru Ecovoiu nu s-ar putea bucura în tihnă de porumbeii lui și de scris. Firește, se putea mândri cu succesele internaționale, nesperate pentru majoritatea scriitorilor
din prim-planul actualității.
În anii nouăzeci, pe vremea când scriitorii lăsau ficțiunea în plata publicisticii, Ecovoiu reușea să scape din îmbrățișarea somnambulică a zilei. Gestul era deopotrivă binevenit și sinucigaș: desprins de noua dependență, numaidecât agresivă, a scrisului gazetăresc, el producea literatură cu ecouri neverosimile. Când toți își ruinau ideile la masa de scris a imediatului, el plăsmuia scenarii universale. Saludos (1995) și Stațiunea (1997) urmau prozelor din Fuga de Eden (1984) și Călătoriei (1987), însă cu anvergură diferită. Pentru prima dată, așterne pe hârtie scenarii parabolice după bunul plac. I se apreciau statura imaginației de respirație sud-americană și capacitatea de universalizare a destinelor. Probabil că, dacă semna aceste prime cărți din postcomunism cu pseudonim, acum era un om bogat.
N-a fost să fie. Care era, de fapt, marele lui disconfort? De bună seamă că o luase înaintea timpului, care nu-și consumase violența. Într-o infantilă libertate, el scrie ca și cum s-ar găsi, de multă vreme, în Occident. Ba încă, stăpânea exemplar tehnica romanului de succes. Atitudine, se-nțelege, nepotrivită, pentru mulți actori ai vieții literare. În orizontul de așteptare, orice era cât de cât vizibil trebuia să surprindă societatea totalitară așa cum fusese. Ecovoiu ignoră analiza lumii românești la răspântie, ocolind astfel iluzia unui „mare“ roman autohton; ocolea, de fapt, întreaga lume. Firește că, nerecuperând trecutul după grila criticilor (o meteahnă durabilă, din nefericire), Ecovoiu nu ieșea bine la evaluare. Când toți pricepeau în fel și chip maturizarea politică și democratizarea hipnotică, el devora spațiul unei libertăți descătușate. Cu alte cuvinte, din imediata libertate, evada în libertatea nesfârșită. În asemenea context, e inutil să contești imaginația spiralată a scriitorului și favorizarea inedită a temelor vechi.
Așadar, când toți se hrăneau cu un realism din ce în ce mai crud, Alexandru Ecovoiu scrie despre cel mai proaspăt imaginar.
Distopia limitată
Nimic nu-i face mai mare plăcere lui Ecovoiu decât să conducă cititorul în obscuritatea unor destine scurtcircuitate. Cele din urmă gravitează întotdeauna în jurul aleșilor – mesageri sau ipostazieri ale unor supra-rațiuni sau supra-conștiințe, nici nu mai contează. Dar dacă nu există aleși când miracolul devastează ordinea realității? Dependenți de realitate și timp, eroii lui Ecovoiu așteaptă evenimentul cu ultima suflare, iar când el se produce, toți se precipită la marginea nebuniei. Așa se întâmplă și în Vergo, un orășel dintr-un Imperiu. Cum-necum, veșnicia ia o pauză taman în mijlocul vergonilor. Care nu prea știu să gestioneze situația: veșnicia instalată aici e un simplu fenomen trecător? Să fie o boală sau un blestem? Poate o binecuvântare? Treziți cu veșnicia ce contestă orice dogmă, realitatea le întrece idealul visat odată cu primul gând al morții. Ambitus spune povestea acestei suprasarcini de metafizic într-o lume abandonată lucidității confortabile.
Țin minte că, demult, cineva ne spunea nouă, copiilor că și dacă ești mort, diavolul tot e viu. Carevasăzică, moartea e tot un fel de alertă. În Ambitus se insinuează că tot vacarmul vieții fără sfârșit se prea poate să fi pornit de la un diavol ce seduce o călugăriță. Sora Irma crede că orfanul Tiber cântă angelic, dar totul poate fi un simulacru luminos. Poate Purgatoriul sau, cum conchid ei, un loc al nimănui. Prizonieri în memoriile lor, acești „amânați“ caută sensul unei nemeritate eternități în timpul vieții.
Citind scenariul contrafactual din Ambitus, n-ai cum să nu te întrebi ce se întâmplă în veșnicia pe care nu mai apuci s-o decorezi cu imaginația, ci apare ca un meteorit? Ce nu le trecuse nicicând prin minte protagoniștilor era un gând cu totul năstrușnic: cum poți evada din veșnicie? Dacă înainte vreme absurdul era chiar un gând ca acesta, acum lucrurile stau pe dos. Chiar așa, cine ar vrea să evadeze din veșnicie? Vergonii decid întâi de toate că sunt niște aleși. Îi neliniștește o viață veșnică din care nu se vede, totuși, un sfârșit. Căci, de vreme ce n-au murit, veșnicia sare peste imaginarea ei. Iar în lipsa realității morții, nu pot accepta eternitatea. Un Flastaff taciturn, Vusek predică la cafeneaua orașului Evanghelia după Hamlet, scrisă de alt bețivan notoriu, și care n-are nimic în plus afară de A fi sau a nu fi. Se prea poate ca boala întrebării celebre să fi rămas și acum singura autentică. Cum se întâmplă adeseori, când toate capetele luminate eșuează, nebunul spune adevărul. Degeaba. Captivitatea în veșnicie n-are sens pentru aleși și e un non-sens pentru ceilalți. Alexandru Ecovoiu pune laolaltă perspectivele unor protagoniști cu raportare diferită la sensul întâmplărilor: de la pierde-vară și nebuni, la oameni de știință, artiști și filosofi. Semn că nimeni nu trăiește la fel realitatea.
Pentru cei familiarizați cu proza lui Alexandru Ecovoiu, dezvoltarea unor nuclee epice secundare în jurul unor personaje atipice este o tehnică preferată de autor. Dacă nu suciți, atunci personajele nu sunt altceva decât funcții simbolice. Suciți misterioși sau iluminați precar, singuratici îmbătați de iluzie sau putere, eroii lui scormonesc prin viețile altora pentru că sunt străini de propria senzorialitate. Și în Ambitus ei caută intrigile realității prin anecdotica ei. Dintre toți, Marchizul Helmed de Astriz, un estet neproductiv, înfrânt pentru că plăcerile i-au rămas străine; el ridică fenomenul veșniciei la rigoarea filosofică. Va decide că starea din Vergo este un consum al ființei, pentru nu mai există un „afară“. Fiecare nucleu dramatic propune un personaj colector (în sensul că adună mentalitățile unei mici societăți – religioasă, politică, științifică etc.). La un moment dat, un anume consens afirmă că, dacă moarte nu e, nimic nu e. Cu spirit ludic, Alexandru Ecovoiu asamblează suspansul și indică, ori de câte ori are ocazia, corespondențele actualității imediate.
Carnavalizarea veșniciei
Să trăiești veșnicia cum ți-ai trăi moartea. Sau ultimele zile de viață. Iată apocalipsa vergonilor. Alexandru Ecovoiu insistă pe felul cum, în fața limitei neînțelese, individul acționează reperele mistice și raționale construind, inconștient, labirinturi. Procesul, dacă nu devine absurd, adâncește taina până la nonsens. Distopia crește de pretutindeni, la fel comicul și contradicțiile. Utopia eternității pălește, acumulările luminează brusc inconștientul fiecăruia. În această beznă a prezentului continuu, Marchizul visează o iubire devastatoare, care îl va elibera, alții vor să plece din oraș pentru a muri, psihiatrul Herm n-are rost să țină cronica sanatoriului de vreme ce întregul oraș e un azil și așa mai departe. Autorul înscenează un Eden al păcatului și un loc al umbrelor, un „Lazaret“ sau „Rezervație“, în fapt ceea ce preferă Ecovoiu (de citit în celelalte cărți), anume (dez)ordinea. Din credință, rațiune și trup. Cum n-ar fi de ajuns, miracolul, unul artificial, perturbă suplimentar patimile: Isusa Cristina, copilul providențial, ar fi un semn al poporului ales.
Carnavalizarea lumii redebutează. Brusc, femeile rămân însărcinate și se nasc (din nou) copii, viața reîncepe în veșnicie. Pentru alții, chiar veșnicia din veșnicie. Prin muzică. La fel de nemăsurabilă ca eternitatea, muzica e matematică și metaforă, convenție cu absolutul și relativitate totodată: ambitus! Adică, nota cea mai înaltă sau cea opusă prin a cărei întindere trăim iluzia că unim umanul cu divinul. Ceea ce experimentează vergonii nu poate fi altceva decât un „ambitus interzis“, căci în loc de „Glas“ au auzit tăcerea.
În Ambitus, Alexandru Ecovoiu propune un exercițiu larg de imaginație contrafactulă: toată istoria noastră am căutat să știm cine suntem sau să traducem cât mai precis ceea ce vedem, niciodată să auzim cine suntem. Tot mai grăbiți, înțelepții vor să știe, nu să cunoască ascultând. În tot acest carnaval al ideilor, veșnicia – oricum am interpreta-o – rămâne unicul personaj responsabil pentru toate formele de început și, cu siguranță, devoratoarea oricărui sfârșit. Ambitus este un basm pentru cei mari. O parabolă ingenioasă despre criza eternității și reîntâlnirea cu noi înșine.
Alexandru Ecovoiu, Ambitus, Editura Polirom, 2018