„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul Mica mea inimă de om singuratic, de Vlad Drăgoi, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
A mai trecut puțin și femeia s-a întors cu o caserolă albă din polistiren, mi-a așezat-o în față pe masă, și eu am întins mâna dreaptă, am pus palma pe caserolă și am simțit că-i caldă, apoi m-am uitat la femeie și i-am zis mersi, mersi fain, ea m-a întrebat dacă mai doresc ceva, eu am zis nu, doar nota, vă rog, și ea a zis sigur, imediat, și, înainte să se întoarcă și să plece, am întrebat-o toaleta este înăuntru ?, și ea a zis da, în spate de tot, ușa din dreapta, și m-am ridicat de pe scaun și de data asta am intrat eu primul pe ușă în restaurant, și ea m-a urmat după puțin timp, zâmbind, cu bolul de ciorbă și cu smântâna aproape terminată și cu coșulețul de pâine gol în mâini.
În restaurant era destul de întunecat și mi-au trebuit cam cinci secunde de clipit apăsat și de căscat ochii larg ca să mi se obișnuiască privirea cât de cât cu ce-i acolo, și am văzut că locul era mai mult lung decât lat și că pe partea dreaptă era un șir de mese, vreo patru, doar una fiind ocupată de o femeie tânără, de care mi-a plăcut instant cum arăta pentru că semăna mult cu actrița Dorotheea Petre și era și îmbrăcată frumos, în ceva fustă elegantă, gri, și într-un sacou care-i venea numai bine pe trup, tot gri, pus peste o cămașă albă, și ea m-a auzit când am intrat, dar a ridicat privirea către mine din farfuria ei cu nu știu ce, semănau a cartofi țărănești cu brânză parcă, doar după ce făcusem câțiva pași în încăpere, și s-a uitat scurt și a băgat repede înapoi nasul în farfurie, apoi m-am uitat în partea stângă, unde era o tejghea lungă la care stăteau doi bărbați, și unul bea bere și celălalt, mai uscat și mai bătrân și cu tâmplele albite, bea cafea, și erau îmbrăcați amândoi în negru și, când am intrat, mi-au aruncat amândoi priviri urâcioase, cu ochii injectați, nedormiți parcă de două zile, după care și-au văzut de băut în tăcere berea și cafeaua, și am presupus pe loc că sigur ei erau cu Fordul negru de afară, și m-am dus mai în față și am zis bună dimineața ca să audă și bărbații, și femeia, dar nu mi-a răspuns nimeni, și atunci am băgat niște viteză și m-am oprit în fața peretelui din spate, uitându-mă nesigur după ușa băii, către dreapta, unde erau două uși identice una lângă alta, fără nici un fel de marcaje pe ele, și apoi către stânga, unde era o singură ușă, la fel, fără nimic lipit sau scris pe ea, și atunci am întors capul și am văzut că tocmai ce intra chelnerița, care probabil că m-a văzut bâjbâind prin spate, pentru că a dat din cap în direcția mea, ținând încă toate alea în mână și a spus tare, să se audă în toată încăperea, a spus da, da, acolo, imediat pe dreapta, ultima ușă, da, și, când a spus asta, cei doi bărbați în negru mi-au aruncat iar priviri fioroase, ca și cum eu aș fi fost ăla care i-a deranjat de la băut bere și cafea, și până și frumoasa de Dorotheea Petre și-a întors capul și ochii ei mari și frumoși către mine, a clipit de două ori și a revenit la cules cu furculița ce i-o mai fi rămas în farfurie, și am făcut ce a zis femeia și am intrat pe ultima ușă din dreapta, și, într-adevăr, aici era baia, albă toată și, din cât puteam să-mi dau seama la prima vedere, curată și fără să miroasă urât, semn că tocmai fusese spălată bine de dimineață, și m-am dus și m-am băgat în ultima cabină, din trei câte erau pe partea dreaptă, deși erau și două pisoare drept înainte, am blocat ușa cu rotitoarea de metal și m-am așezat pe veceu, mi-am făcut fără grabă treburile, am tras apa o primă dată ca să nu înceapă să miroasă, după care am continuat să mai aștept puțin să mi se aranjeze măruntaiele ca lumea la locul lor și, chiar când să vreau să încep și eu să mă șterg și să mă ridic, am auzit ușa de la baie deschizându-se și pe cineva intrând, și mie un singur lucru nu-mi place când merg la baie, nu-mi place să știu că altcineva e aproape și că mă aude pe mine cum îmi fac treburile, fie că e făcutul propriu-zis, fie că e sunetul făcut de ruptul și de frecatul hârtiei igienice pe piele, așa că mi-am pus mâinile pe genunchi și am așteptat în continuare, ciulind urechile la mișcările celui sau celei care a intrat, și mi-am dat repede seama că e bărbat, că la un moment dat, când pașii i se auzeau cu ecou pe gresie chiar în fața cabinei mele, și-a dres glasul gros, ca o sticlă de plastic plină cu pietre, și imediat după am auzit cum își face treaba la pisoar, în fața căruia a și tușit de câteva ori, apoi a revenit la chiuvetele de vizavi de cabine, a dat drumul la apă, s-a spălat pe mâini, s-a șters cu șervețelele de acolo și a ieșit în sfârșit din baie, după care am putut să mă șterg și eu în liniște și să trag apa, și abia atunci am ieșit din cabină, m-am spălat pe mâini și am revenit în restaurant.
Primul lucru pe care l-am observat a fost că Dorotheea Petre nu mai era, masa unde stătuse fiind acum goală și ștearsă de unsoare și de firimituri, și mai rămăseseră doar cei doi bărbați în negru de la tejghea, cel cu berea având o bere nouă în față și cel cu cafeaua nemaiavând nimic și ocupându-și acum timpul butonând la tastatura unui telefon vechi care aducea cu un Nokia, și în spatele tejghelei era chelnerița, care ștergea niște pahare, și, când m-a văzut ieșind din baie, mi-a zâmbit și mi-a spus v-am lăsat nota afară pe masă, să vă fie de bine, la care eu am zis mulțumesc frumos, am trecut pe lângă ei, am ieșit din restaurant, m-am așezat la masă, m-am uitat la notă, am scos portofelul din buzunarul de la spate și am pus cât trebuia plus cinci lei bacșiș, apoi m-am ridicat, mi-am luat geaca de pe scaun, am luat și caserola cu pulpa de pui pentru Maya și m-am îndreptat spre ieșire.
În secunda în care m-am găsit cu un pas în afara arcadei, mi-am dat seama că ceva nu e tocmai în regulă, primul lucru care m-a neliniștit, mai mult decât ar fi trebuit, probabil fiind că A6-le nu mai era pe locul de parcare, apoi că Fordul era încă acolo, la fel de negru și prăfuit, și, în sfârșit, că în fața portierei din dreapta a Golfului meu erau câteva crengi rupte și multe bucăți de cioburi împrăștiate pe pământ.
CARTEA
„Într-o noapte ploioasă de mai, Vlad provoacă un accident cumplit la locul de muncă. Nedescoperit încă, plănuiește ca până dimineață să-și facă pierdută urma. Mi-a venit nefiresc de ușor să încep povestea pornind de la cele două puncte de mai sus, exact cât trebuie de minime, precise și parcă un pic extreme, de action film mai ieftinel, deloc rău, totuși, la care ai vrea și n-ai vrea să intri (până la urmă intri) pe la 11-12, înainte să începi schimbul doi la o librărie de mall.
M-am blocat puțin pe la jumătate, când mi-am dat seama că thrillerul ăsta când nebun, când domol, când trist, când plin de explozivă sărbătoare are șanse mari să devină cel mai pe bune lucru scris până acum de mine, despre mine, adică subiectul pe care – îmi place mereu să mă alint – încă îl țin cel mai bine în frâu. Și firește că am avut dreptate: până la final mi-au dat serios lacrimile. Și nu s-au oprit multă vreme.
AUTORUL
VLAD DRĂGOI s-a născut în 1987 la Codlea, județul Brașov. A urmat cursurile Facultății de Litere în Brașov și a debutat în 2008 la Editura Lumen din Iași cu volumul de proză Istoria artelor sau memoriile unui veleitar incognito. Urmează, în 2013, volumul de poezie Metode, publicat la Casa de Editură Max Blecher, și, în 2015, volumul Eschiva (poezie, Editura Cartea Românească), pentru care primește, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, premiul pentru tânărul scriitor al anului 2015, premiu obținut din nou pentru volumul de poezie sergio leone, apărut în 2017 la Editura Charmides.