Rubrici  -  Andrei Craciun  -  Scrisoare către Mihail Bulgakov  -  

La o recitire a romanului Maestrul și Margareta.

Scumpe domnule Bulgakov, sunt primăveri în care mi se face – așa, de nicăieri, ca în toate poveștile vechi – foarte dor de cărțile dumneavoastră. În primăvara aceasta, în care plouă ca pe vremea lui Noe, v-am recitit Maestrul și Margareta.

Lucrurile sunt mai simple în viață decât în literatură: mâncam dovlecei cu un prieten care are mai mult de cincizeci de ani îna­intea mea și discutam despre clasici, îndeosebi ruși. Eu, fiind încă tânăr, mă entuziasmam de aceste mari redescoperiri sufle­tești. Prietenul meu mi-a spus tot ce se putea spune: ce să le faci, dacă sunt geniali?.

Apoi, chiar înainte de desert, eu m-am plâns că n-am putut termina până acum nici o carte de William Faulkner, că îmi este ru­șine, dar asta este situația, iar prie­­tenul meu mi-a povestit că nici domnul Philip Roth, pe care nu-l putem bănui că stătea necitit, n-a putut trece de primele zece pagini din Marcel Proust.

Se mai întâmplă – nu vine sfârșitul lumii nici cu marii scriitori pe care nu putem să îi citim, fiindcă e ceva acolo ce noi nu reușim să vedem. Și chiar despre sfârșitul lumii aș vrea să vă vorbesc, scumpe domnule Bulgakov.

Dintre toate capitolele romanului dumneavoastră, pe care l-ați isprăvit deși erați deja orb, dictând ultimele pagini soției dumneavoastră, cu o încredere nezdruncinată în cartea dumneavoastră, în adevărul dumneavoastră, în satira dumneavoastră, în fantasticul și în umorul dumneavoastră, cel mai mult mi-a plăcut al XII-lea.

Așadar, nu Maestrul, nici mă­car Margareta, nu Iisus Hristos, nu Pontius Pilat, nu sărmanul Berlioz cu capul retezat de tramvai. Nu. Capitolul XII.

Mai țineți minte capitolul XII? Profesorul Woland, diavolul însuși, zace pe un fotoliu în timp ce Fagot îi înnebunește pe spectatorii moscoviți cu magia neagră. Din tavan încep să curgă bani și moscoviții sunt gata să se calce în picioare ca să pună mâna pe ei. Apoi demonii le livrează bunuri de consum, îndeosebi pantofi de damă, și moscovitele înnebunesc și ele de dorință și decad treaptă cu treaptă din condiția umană.

Scumpe domnule Bulgakov, dați-mi voie să vă spun ce s-a mai întâmplat pe pământ de la 1940 încoace (Mihail Bulgakov a murit în 1940, la nici cincizeci de ani). Au fost războaie și s-au semnat păci, comunismul a continuat să seducă și să mutileze lumea, dar toate acestea astăzi sunt mai degrabă uitate. Altceva n-a trecut: pofta oamenilor de a avea.

E secolul XXI și trăim ca în seara aceea la teatrul de varietăți, ca în seara aceea de magie neagră devoalată: diavolul ne joacă pe degete și noi ne târâm la picioarele sale căutând să punem mâna pe bani. Bani!

E epoca de aur a obiectelor, tot ce e fără suflet e ridicat în slăvi, iar poeții încă ajung la spitalele de nebuni pentru că îndrăznesc să creadă că trăiesc într-o altă dimensiune, în care oamenii pot avea și inimă.

Scumpe domnule Bulgakov, nu știu dacă întocmai asta v-ați dorit, dar capitolul XII este o de­scriere exactă a Apocalipsei care chiar s-a petrecut.

Știm bine, și dumneavoastră o știați cel mai bine, încă de la scriitorii secolului XIX, că toată marea literatură rusă este un comentariu la Biblie.

Așa este – dar ce ne facem, domnule Bulgakov, ce ne facem, dacă nu doar că sunteți genial, dar ne-ați mai lăsat și capitole mai bune decât tot ce scrie în Vechiul și în Noul Testament, mai puțin desigur Ecleziastul?

Ce ne facem?

Ce ne facem?