După ce anul trecut lansase halucinanta idee că o echipă de asasini plătiți de forțe obscure voia să-l ucidă la București (dar n-a mai apucat, cine știe de ce), de curând președintele Partidului Social-Democrat și al Camerei Deputaților din Parlamentul României s-a dat iarăși în spectacol la un miting din Craiova.
Pornit într-o diatribă la adresa Uniunii Europene, a companiilor străine care îi umilesc pe români și a străinilor în general, șeful PSD a trântit un discurs naționalist de care ar fi fost mândru și răposatul Ceaușescu Nicolae. Fără prea multe argumente, căci cui îi trebuie argumente când controlează țara?, aclamat de oameni strânși cu anasâna, liderul de la Teleorman a definit clar orientarea României în viziunea sa. Mai lipseau dacii și tracii, care au făcut Europa modernă și au inventat scrisul, pentru ca urmașii lor să nu se mai deranjeze prea mult cu cititul.
Nu știu de ce, dar nu-mi plac politicienii cu mustață. Sau cel puțin nu cei din istoria recentă, din ultimul secol – și îmi dau seama că e o idiosincrazie personală, dar n-am ce-i face. La actori, scriitori, instalatori sau controlori mustața mi-e indiferentă, mi se pare adesea adecvată meseriei, ba chiar și pentru femeia cu mustață ridiculizată machist am o simpatie duioasă, în schimb politicianul cu mustață mă neliniștește de cum își scoate pilozitatea în public. Nici barba cu mustață nu e tocmai o combinație fericită, căci mă face să mă gândesc la Lenin, la Fidel Castro sau la Che Guevara, dar mustața-mustăcioara la liderii politici mi se pare un semnal de alarmă. E ceva acolo, în surâsul politic cinic sau atotștiutor, pe sub mustață, care prevestește lucruri deloc plăcute. Nu pot să nu mă gândesc imediat la mustăcioara lui Hitler, austriacul care le-a luat mințile germanilor, chiar dacă există o diferență de anvergură între omul care a incendiat Europa și micul șef cu alură de președinte de CAP care a dominat Teleormanul, fiindcă mustața celui din urmă planează direct asupra lumii mărunte în care trăiesc.
Apoi mai e și podoaba facială a lui Iosif Vissarionovici Stalin, acei „gândaci ai mustăților strâmbe“, cum o descria Osip Mandelștam într-un poem îndrăzneț (aici în traducerea lui Emil Iordache), poem care a contribuit la arestarea și moartea poetului în gulagul sovietic. Îmi vine greu să nu mă gândesc la ea când îl văd pe liderul PSD, mai ales că și cel de-al doilea, măruntul nostru șef local, la fel ca odinioară stăpânul lumii comuniste, are – cum scria Mandelștam – „o turmă de sfetnici cu gâturi subțiri,/ Semioameni slujindu-l umili“. Turma asta ce slujește mustății îmi repugnă chiar mai mult decât tufișul rar de sub nasul omului politic.
Mustăcios era și Saddam Hussein, dacă e să venim mai înspre contemporaneitate și să facem comparații cu lumea cu care ne potrivim ceva mai bine, cea orientală (căci e greu să compari parlamentul nostru cu modelul original britanic), deși mustața liderului PSD seamănă mai degrabă cu a altui autocrat din Orientul Mijlociu, cea a dictatorului sirian Hafez Al-Assad. De altfel, părul facial e folosit ca ilustrare și argument al masculinității, al forței virile – iar adesea, mi se pare, ca un înlocuitor al ei, ca o încercare de a compensa pentru ceva.
Dar, iarăși, poate că exagerez. Însă nu sunt singurul care s-a gândit la semnificația pilozității faciale la politicieni. În 2015 o profesoară de științe politice de la Oklahoma State University a publicat un studiu intitulat „De ce bărbile și mustățile sunt o prezență rară la politicienii moderni“, în care sugera că în lumea politică modernă aceste accesorii ale virilității riscă mai degrabă să dăuneze decât să folosească imaginii publice a politicianului. Și e drept că nici unul din ceilalți lideri catalogați drept iliberali în Uniunea Europeană (Viktor Orbán și Lech Kaczyński) nu poartă măcar o mustăcioară. Iar în Statele Unite ultimul președinte cu mustață a fost William Howard Taft, care și-a încheiat mandatul în 1913, adică înainte de Primul Război Mondial.
La noi, ca în Orient, mustața politică încă mai prinde. Dar eu n-aș avea încredere nici o clipă în ea.