Generațiile de muzicieni trec și, adesea, mulți dintre cei mai buni soliști și exegeți dispar aproape uitați. Este, în parte, cazul pianistului austriac Jörg Demus, născut în 1928 și a cărui dispariție a fost anunțată la mijlocul săptămânii încheiate. Un artist și un intelectual ce lasă în urma lui nu mai puțin de 350 de discuri și înregistrări video, autor al unei cărți de eseuri, Aventurile interpretării, și coautor, împreună cu Paul Badura-Skoda, a unei analize a sonatelor de pian beethoveniene. Un pianist pe care îl evoc în această pagină, fiindcă merită cu prisosință reascultat sau, pentru unii melomani, descoperit în ceasul al 12-lea.
A-l reasculta este astăzi relativ ușor, grație unei compilații de 21 de CD-uri, reunite de compania Malibran, o firmă care, de regulă, copiază discuri bune și bine remasterizate ale marilor case, pentru a le vinde apoi la prețuri aproape derizorii. Compilația reunește unele din înregistrările cele mai apreciate ale lui Jörg Demus, cum sunt integrala lucrărilor pentru pian solo de Schumann și a celor ale lui Debussy sau câteva din admirabilele lui interpretări ale lui Bach. Disponibile, pentru a fi reascultate – și vi le recomand – sunt și înregistrările sale ca partener al unor mari soliști vocali, Julius Patzak, Dietrich Fischer-Dieskau și Elly Ameling, înainte de toate – în liedurile lui Schubert, Schumann și Dvořák. Cele cu Fischer-Dieskau au fost reluate în marea ediție Deutsche Gramophon, ce l-a sărbătorit pe bariton, versiunea lor cu Winterreise fiind considerată una cu totul excepțională. La fel, cu adevărat remarcabile sunt discurile realizate în compania formațiilor de cameră vieneze, pentru casele de discuri Remington și Westminster, în anii 1950, cu muzica lui Brahms și, împreună cu marele violoncelist care a fost Antonio Janigro, a sonatelor pentru violoncel și pian de Beethoven.
Jörg Demus a fost admis la Academia de Muzică vieneză, în mod excepțional, la vârsta de 11 ani, iar la 14 ani debuta deja în celebra Sală Brahms a Societății Prietenilor Muzicii. A absolvit studiile de pian în 1945, iar în 1951-1953 și le-a continuat la Paris, cu Yves Nat, o somitate a pianului, perfecționându-se apoi în preajma altor zei, Walter Gieseking, Wilhelm Kempff, Arturo Benedetti Michelangeli și Edwin Fischer. Concomitent, Demus a studiat cu alte nume sonore ale timpului, compoziția cu Josef Marx și Johann Nepomuk David, teoria pianului cu Walter Kerschbaumer, orga cu Karl Walter, dirijatul cu Josef Krips, ceea ce avea să facă din el un artist și un compozitor complex.
După debutul său parizian, în ianuarie 1953, la Sala Gaveau, cronicarul Bernard Gavoty – care scria pentru „Le Figaro“ sub pseudonimul Clarendon – se entuziasma notând: „Ascultându-l pe Jörg Demus, tânăr pianist austriac, la debutul său la Paris, mi-am făcut un examen de conștiință. […] Ce este deci extraordinar la acest tânăr Jörg Demus? Posedă… el are totul! Înțelegeți prin asta că posedă nu «o tehnică strălucitoare», dar tehnica, amplă, profundă, suplă și diversă; […] o sonoritate naturală, catifelată când e nevoie, viguroasă altfel; o dicție elocventă, fără cochetărie; în fine, un dar minunat de a distinge, fără să le disocieze, elementele discursului, să facă să pâlpâie fraza principală, conservând în același timp importanța relativă a motivelor secundare.
În ce privește interpretarea, a luat de la cei mai buni partea cea mai bună a talentului lor. În sfârșit, poartă pecetea lui Yves Nat, ceea ce spune totul. Adăugați la acestea faptul că este poet și consideră muzica drept o artă, nu un sport; cântă într-o sală ca într-un salon și își tratează ascultătorii necunoscuți ca pe prieteni, la a căror ureche murmură confidențele cele mai încântătoare“.
Observațiile lui Gavoty aveau să se regăsească în cele mai diverse texte ale criticii în deceniile ce au urmat, iar Demus avea să fie recompensat în 1977 cu Inelul Beethoven al Societății Beethoven din Viena (distincție acordată anterior doar pianistei Elly Ney și dirijorului Volkmar Andreae), în 1979 cu Medalia Mozart a Societății omonime vieneze, în 1981 cu un titlu de doctor onorific la Amherst și cinci ani mai târziu cu Premiul Schumann, la Zwickau.
Primele sale discuri, pentru o firmă mică instalată la Viena, Remington, nu sunt din cele mai bune sub aspectul înregistrării și masterizării. A urmat apoi un contract cu casa Westminster, iar din anii 1960 Demus a devenit artist titrat al companiei Deutsche Grammophon. (DG a achiziționat ulterior și întreg catalogul Westminster, din care o selecție masivă de peste o sută de discuri a fost publicată nu de mult în Coreea de Sud.) A înregistrat, de asemenea, pentru BASF și Harmonia Mundi (cu soprana Elly Ameling), l-a acompaniat pe Peter Schreier în cântecele lui Haydn pentru firma est-germană Eterna, iar pentru Eurodisc a reluat o serie de piese de Bach și integrala muzicii pentru pian a lui Debussy. Renumite sunt și înregistrările sale de pian la patru mâini – Mozart și Schubert – cu Paul Badura-Skoda (pe discurile companiei vieneze Gramola), amândoi fiind pasionați colecționari (și interpreți) de vechi instrumente.
Un admirator al său scria într-o scurtă biografie, pe site-ul Remington, că ascultându-l descoperi că „nu există nici bravură, nici spectaculozitate la el, doar o pasiune interioară ținută sub control.
Dacă interpretările lui cer să fie denumite spectaculare, faptul este din cauza absenței complete a unui pianism demonstrativ, a unor climaxuri exagerat de zgomotoase… Dimpotrivă. Interpretarea lui îl conduce pe ascultător mult dincolo de partitură, transcende muzica, o dematerializează, în timp ce atinge inima compoziției, esența acesteia, decojită de toate învelișurile ei“.
Ce se poate spune mai mult despre un mare pianist? Un motiv în plus de a-l descoperi sau a-l reasculta, cum spuneam.