De o retrospectiva ma pregatesc si eu, insa de asta data ma folosesc de prilej tocmai pentru a aduce textul de fata mai aproape de ideea prima enuntata mai sus, aceea de recunoastere a erorilor proprii. Am scris, inca de la primul numar al „Suplimentului de cultura” pina in urma cu aproximativ doua luni, aproape exclusiv pe teme politice in aceasta rubrica. Asa cum am afirmat oricind am avut prilejul, nu mi-am permis niciodata sa ma consider analist, ba nici macar comentator politic. M-am considerat speculator pe teme politice, singura calitate pe care mi-o permitea statutul meu de scriitor. Iar aceasta postura mi-a permis sa fiu uneori extrem de subiectiv, alteori sa gresesc intr-un mod aproape copilaresc cu diverse „previziuni”. Erorile din ultima categorie, pot sa ma folosesc de aceasta scuza, au fost ajutate serios si de felul in care se produce aparitia pe piata a „Suplimentului”: scriu in general miercuri, pentru ca textul meu sa fie inclus joi in paginile publicatiei, ea fiind tiparita vineri si aparind simbata. Ceea ce e perfect normal pentru un saptaminal, ba chiar iesit putin din normalitate in sens pozitiv, intrucit sint destule alte publicatii cu aparitii saptaminale care au un deadline ce le indeparteaza si mai mult de realitatea zilei.
Insa, atunci cind comentezi politica in tara lui Traian Basescu, o diferenta de doua-trei zile poate fi fatala. Am avut deci momente cind, foarte sigur pe mine, am scris miercuri despre un eveniment, pentru ca vineri textul meu sa devina vetust, sa fie contrazis total de desfasurarea evenimentului respectiv. Iar simbata, odata cu aparitia publicatiei pe piata, perspectiva pe care mi-o asumasem eu era atit de depasita de realitate, incit pur si simplu, asa cum am scris undeva, nu-mi puteam dori decit un sprijin divin pentru nelecturarea textului meu de catre cititori. Glumesc, bineinteles, dar vreau sa subliniez in felul acesta un inconvenient pe care il au, fireste, multi dintre cei care-si asuma opinii intr-un saptaminal, de orice fel ar fi el.
In numarul 150 al „Suplimentului” mi-am permis, si ca urmare a celor descrise mai sus, o abtinere de la a mai scrie despre politica. Un alt motiv a fost acela ca, intr-o Romanie in care circul e atit de colorat si in care nu doar clovneriile politice atrag spectatorii, era pacat, am considerat atunci, sa ma limitez la un subiect atit de meschin. Si, totodata, la un spectacol de cele mai multe ori jalnic. Numarul 150 aparea in plin scandal al caltabosului si tuiculicii, iar eu, in calitatea mea de speculator pe teme politice, mi-am permis sa fiu inca o data extrem de subiectiv si sa ma declar „infrint de sistem”, vorba celebra a unui speculator de momente politice care a ajuns cindva presedinte.
Intre timp, lucrurile s-au mai nuantat. Nu, spectacolul oferit de politica nu e deloc altul, nu el s-a schimbat. Ci, obligat de promisiunea de a nu mai scrie pe aceasta tema, mi-am schimbat eu centrele de interes: am ajuns in ultimele doua luni, de dragul circului sub care imi pozitionam articolele, sa citesc reviste glossy, sa-mi concentrez atentia pe amanunte minore din ziare, sa caut mai degraba faptul divers ca stire, nu cel cu adevarat de interes public. Dar surpriza a fost alta: am constatat ca, incercind sa scriu, de exemplu, despre o „vedeta” porno, precum Alina Plugaru, articolul esua in politica vrind-nevrind, intrucit respectiva domnisoara se arata interesata de o intrare in partidul, actualmente absorbit, al domnului Stolojan; sau, in alta ocazie, preocupindu-ma de bradul imens din buricul Bucurestiului, n-aveam cum sa nu ating, macar in trecere, implicarea primarului Videanu in intreaga poveste.
Prin urmare, oricit ai incerca sa fugi de politica, ea te ajunge din urma. In fond, fiind spectator sub cupola circului, nu poti sa te concentrezi doar pe o parte a spectacolului, decit iesind la un pop-corn in timp ce se deruleaza momentele care nu ti se par atractive. Iesirea mea la un pop-corn din urma cu doua luni m-a ajutat doar sa-mi dau seama ca risetele sau inflamarile celorlalti spectatori, pe care le auzeam venind dinspre sala, ma faceau sa regret ca nu sint, la rindu-mi, acolo. Asa ca, asumindu-mi eroarea de a-mi inchipui, naiv, ca voi reusi sa ma ocup de altceva aici, imi inchei retrospectiva ezitarilor mele de anul acesta cu promisiunea ca, pentru anul ce vine, nu mai fac nici o promisiune in privinta subiectelor pe care le voi aborda in aceasta rubrica.