Interviu  -  Iulia Blaga  -  

Nicolae Constantin Tănase a debutat în 2015 cu Lumea e a mea, distins cu Premiul Gopo pentru Cel mai bun film de debut. În 10 mai 2019 revine pe marile ecrane cu Cap și pajură, care pleacă de la o știre de la Pro TV pentru a imagina ultimele zile din viața unui tânăr lovit cu sticla în cap într-un bar.

Ce te-a atras la știrea de pe Pro TV încât să faci film după ea?

Au fost doi factori care au contribuit la decizia mea. Primul a fost că am fost șocat de faptul că știrea se concentra mai mult pe incident și nu pe consecințe – moartea unui tânăr. Felul senzaționalist în care se prezenta ca și cum n-ar fi avut încotro, ca și cum tânăra victimă l-ar fi împins la „răbufnirea violentă“ pe agresor, prin repetarea de zece ori a melodiei Cap și pajură interpretată de Florin Sa­lam, și cum insista prin textele suprapuse pe imagine că „maneua preferată ucide“ m-au motivat să încerc să prezint aceeași situație dintr-o perspectivă mai intimă, mai atentă și mai empatică.

Al doilea motiv a fost provocarea. Voiam să fac un film repede după Lumea e a mea, ca să scap de modul în care ești văzut de critici, industrie și circuitul festivalier după un film de debut cu succes modest, cu așteptarea să îți confirmi valoarea. Căutam un subiect de scurtmetraj, dar pe parcurs m-am trezit lucrând la următorul lungmetraj. Provocarea de-a conduce un actor care să susțină o partitură reprezentând descompunerea abi­lităților motrice și cog­nitive și cu o structură care să implice spectatorul în mozaicul cronologic.

Probabil a contat și că nu era nevoie de un buget astronomic și că filmul putea fi produs și independent. Oricum, nu-mi doream să mai aștept șapte sau opt ani să fac un film, cum s-a întâmplat în cazul debutului.

Backgroundul lui Laurențiu au fost imaginate de tine și de coscenarista Raluca Mănescu sau ați investigat plecând de la știre? Senzația e că ați plecat de la melodie și ați construit povestea plecând de la versuri.

Așa a și fost. Am avut un moment în care am fost interesat de viața adevăratului Laurențiu, dar, cu cât încolțea mai mult filmul, cu atât îmi dădeam seama că nu voiam o reconstituire. Structura narativă nu avea nevoie de multe informații și nici nu voiam să dezvăluie foarte mult despre backgroundul lui Laurențiu. Am pornit construcția protagonistului plecând într-un fel de la noi, întrebându-ne ce ne face să ascultăm o melodie pe repeat la ne­sfârșit? Folosind exclusiv informațiile livrate de știre, am construit drama interioară a protagonistului, axân­du-ne pe versuri.

Probabil că o bună parte din Laurențiu e și în mine sau viceversa. Relația cu fratele meu, Ion Tănase, care a montat filmul, e foarte strân­să, deși am trăit separat mai bine de zece ani. Cred că tema absenței fratelui m-a bântuit de ceva timp și inconștient și-a găsit locul în film. Desigur, re­lația mea cu Ion e altceva, dar sentimentul de vină și dorința de reconciliere au fost ceva ce cu­noș­team și cu care rezonam.

Filmul e mai mult naturalist decât realist. Cum ai construit aceste scene lipsite de dialog în care Laurențiu se simte tot mai rău, iar conștiința lui e tot mai în ceață?

Componenta degradării fizice și psihice a stat la baza structurii filmului. Conceptual am avut nevoie de niște elemente care să implice spectatorul în acțiune, iar pentru asta m-am servit de documentarea medicală. Am aflat că există niște pusee de energie și de coerență care rup treptata degradare a funcțiilor motorii și psihice ale unei victime cu traumatism cranio-cerebral acut, făcând-o să pară capabilă și lucidă, cu discernământ. Astfel a apărut calupul de secvențe povestite non-cronologic, care avea la bază și componenta aceasta naturalistă de-a arăta suferința unui om.

Era ușor să cosmetizez cinematic ce i se întâmplă protagonistului, dar am ales să pun publicul față în față cu realitatea, asumându-mi toată plaja de reacții posibile, de la dezgust la empatie. Vreau ca publicul să simtă ceva – orice, doar să nu rămână indiferent la soarta acestui băiat. Accept și pot înțelege orice reacție, inclusiv pe cei care părăsesc sala de cinema în timpul filmului.

Cum l-ai găsit pe Alex Călin? Ce ai căutat în actorul care trebuia să fie Laurențiu?

Pe Alex îl cunoșteam din facultate. Îl respectam pentru plaja variată de roluri pe care era capabil să le interpreteze. Adevărata noas­tră întâlnire a fost la casting. Aveam nevoie de un actor care să poată duce componenta fizică necesară rolului și care să o poată face expresiv. Unul care să înțe­leagă lumea în care trăiește Lau­rențiu și care poate rezona cu Weltanschauung-ul lui: ce-i e important, ce-și dorește și la ce visează, ce îl sperie și de ce se teme cel mai mult. Speram și să găsesc pe cineva cu care să pot vorbi de­spre relația dintre frați, cineva care s-o înțeleagă intuitiv și care să mă ajute să o descriem cu elemente predominant non-verbale.

Am organizat un casting în etape, iar actorii care au ajuns în ultimele au contribuit cu toții, într-o formă sau alta, la descoperirea lui Laurențiu. Oricare dintre ei ar fi putut face un Laurențiu memorabil, însă Alex s-a remarcat prin profunda empatie față de soarta protagonistului. A înțeles tot demersul cinematic și a fost devotat în explorarea meticuloasă a fiecărui detaliu. Am putut discuta deschis de­­spre legătura dintre frați, despre cum sentimentul de vină se poate transforma într-o forță autodistructivă și m-a surprins felul expresiv în care a reu­șit să transpună această stare într-o privire apăsătoare, cum a reușit să întruchipeze disperarea unui muribund. Sunt într-o profundă admirație pentru omul și actorul Alex Călin.

De ce e Arsenie Boca pe peretele unui fan Florin Salam? 

Nu cred că există o legătură directă. Cel puțin nu între Arsenie Boca și Florin Salam. (Râde.) Cred că fiecare înțelege altceva prin credință și ea are o strânsă legătură cu moar­tea (poate de asta fiecare vede diferit moartea). Dar, când credința devine mai mult contextuală și nu personală, se schimbă oare și felul în care ve­dem moartea?

Pentru documentarea la Lu­mea e a mea, dar și pentru acest film, am fost în case unde singura icoană prezentă era una cu Arsenie Boca. Nu pentru că acei oameni știau ceva despre el, ci pur și simplu pentru că era o icoană. Pentru Laurențiu pre­zența icoanei reprezintă ușița spre divinitate, spre vină, spre iertare, spre salvare. Nu contează privirea cărui sfânt se îndreaptă spre el.

Cât de greu ți-a fost să faci al doilea lungmetraj?

A fost mai ușor. După ce ai văzut cum funcționează sistemul de finanțare național și interna­țio­nal, după ce ai strâns puncte ca regizor pentru concursul CNC și după ce ai înțeles că finanțarea e o perioadă necesară a prepro­ducției, te poți pregăti mai bine și poți fi mai convingător. Provocarea principală nu a fost de natură financiară, ci să mă conving pe mine că filmul acesta e un lung-, nu un scurtmetraj, cum intențio­nam inițial. Din păcate, asta s-a întâmplat după ce câștigasem deja finanțare pentru proiect în forma lui de scurtmetraj, deci provocarea a devenit să mă încadrez în limitările autoimpuse, însemnând șase zile de filmare pentru tot lungmetrajul.

Norocul meu a fost cu echipa creativă alături, care m-a susți­nut, și că producătoarea Anamaria Antoci a fost consecventă. Împreună cu ea am găsit coproducător și finanțare din Cehia, iar ea a asigurat postpro­ducția prin Chainsaw Europe.

Nu-mi dau încă seama dacă a fost mai mult noroc sau dacă am învățat cum se navighează acest sistem de finanțare public.

Cap și pajură

Coproducție Romania-Cehia (4 Proof Film, Xova Film)

Scenariul: Nicolae Constantin Tănase și Raluca Mănescu

Imaginea: Daniel Kosuth

Muzica: Tomáš Procházka

Montajul: Ion Tănase

Sunet: Alexandru Dumitru

Cu: Alex Călin, Iulia Ciochină, Florin Salam