Am platit o amenda fiindca am trecut pe rosu? Urmeaza un eseu despre relativismul legilor si despre arbitrariul aplicarii lor, intr-o tara in care marii infractori zburda in libertate.
Am avut de corectat niste lucrari? Desigur ca publicul larg trebuie instiintat asupra crucii pe care profesorul – ca si minerul in galeriile subterane, ca si prostituata de pe centura – e obligat s-o poarte pe un salariu de mizerie.
N-as vrea sa intru in aceasta scoala a resentimentului, a condeierilor vaicareti. Si intrucit am scris de curind despre faimosul Metro-Rex bucurestean, care scoate din minti, in fiecare zi, sute de mii de oameni, simt acum nevoia unei compensatii. Viata noastra nu este facuta numai din momente neplacute, din minute si ore pierdute, din esecuri datorate mereu altora. Exista in jurul nostru, cum ar fi spus regretatul Sorin Stoica, destule secvente frumoase (sau macar interesante) care ne prind adesea cu ochii inchisi. Ori cu privirea intoarsa, narcisist, spre necazuri de duzina extrapolate cu metoda.
Nu mai departe decit astazi dimineata, dupa ce-mi facusem datoria de parinte responsabil si-mi dusesem odorul cel mare la scoala, am facut o mica plimbare si m-am oprit, la un fast-food de la Piata Romana, sa beau o cafea de refacere. Am ales o masa aflata linga geam si timp de o jumatate de ora am privit strada. Atit si nimic mai mult.
E un lucru pe care il fac in mod obisnuit, de fiecare data cind ajung intr-un alt oras decit Bucurestiul si intr-o alta tara decit Romania. Ma uit, pur si simplu, cu mare atentie la ce se intimpla in centrul urbei, la felul cum sint imbracati oamenii, la miscarile si gesturile lor. Ca un romancier realist, poti vedea categoriile sociale si profesionale, tipologiile ilustrate aproape didactic. Fie eleva de liceu intolita mai sui (sa moara colegele de invidie), fie mama eleganta si preocupata, care vorbeste la mobil si-i traseaza sotului obisnuitele indicatii, fie pensionarul mai amarit, dar imbracat decent, care respecta ostentativ regulile de circulatie si, cind se face verde, incepe sa traverseze cu demnitate strada. Iata-i si pe indragostitii aflati in lumea lor, care rid din te miri ce si respira, printre saruturi, in acelasi ritm. Iata-l si pe cersetorul cu miscari rutinate, explorind expert un cos de gunoi si calculindu-si cit i-ar mai trebui pentru una mica. In fine, e rindul omului de afaceri imbracat la patru ace, cu umbrela si ziarul subsuoara, asezat la o masa dincolo de geam si aruncindu-mi, scurt, o privire de connaisseur.
Vreau sa spun ca nu trebuie sa faci cine stie ce excursii initiatice, explorari aventuroase pentru a vedea lumea in rotirea si fojgaiala ei minunata. E suficient sa stai jumatate de ora, undeva in centrul Bucurestiului, la o cafea bauta cu atentie distributiva, pentru a-i observa pe conationalii nostri. Ai zice, parcurgind ziarele centrale si urmarind talk-show-urile de seara, ca traim intr-o cotidiana Apocalipsa politico-sociala.
De ce nimeni, absolut nimeni din cei contemplati de mine astazi nu dadea vreun semn de panica?