Pentru ca mai am doua saptamini din 2007, risc din nou si zic ca, pina in acest moment, pentru mine personal, a fost un an bun, dar numai fiindca vitamaxul si calmepamul meu au fost oamenii tineri.
De energia si speranta lor am avut nevoie ca de aer, pentru ca multi din prietenii, colegii si cunoscutii de virsta mea au fost doboriti de boala, deprimare, istoveala, iar tristetea lor m-a atins cum n-as fi crezut.
Dar nu m-am lasat coplesita. Am scris pe rupte studii, articole, ba chiar mici proze. Puse cap la cap, se aduna vreo 550.000 de semne cu spatii. Cit despre citit, am trecut usor de 300.000 de pagini, daca socotesc si manuscrisele pentru „Orizont”, dizertatiile si tezele de doctorat. Am vazut 4 filme la cinematograf si 85 la televizor, am ascultat 640 de ore de muzica buna, dar niciuna intr-o sala de concert, am trimis 720 de mesaje pe email si nicio scrisoare prin posta, am dormit 2250 de ore si am avut 15 insomnii, am plantat 65 de flori, un visin si doi lastari de trompetele husarului, am mincat peste 500 kg de fructe, legume si zarzavaturi, am baut aproape 90 de l de cafea, am mers pe jos lalait sau in mars cam 600 km, am descoperit doua strazi minunate in Timisoara si niste locuri de vis in Muntii Orastiei, am carat peste o tona de toate cele in sacose, rucsac, valize, am tinut 90 de ore de curs, nu m-am certat aproape deloc, am mintit de vreo 30 de ori si bine am facut, am flecarit cam 800 de ore la telefon, am calatorit mii de km, am pus pentru iarna 45 de borcane de compoturi, dulceturi, gemuri si un butoi cu muraturi mixte, am plins, cred, de vreo 30 de ori din cauza deznadejdii, milei sau chiar bucuriei si n-a fost zi sa nu rid in hohote sau macar sa zimbesc de citeva ori.
Deci? Acum cind scriu e 13 decembrie. Dar orice s-ar mai intimpla, nu cred ca m-as prabusi, fiindca in 6 decembrie 2007, de Sfintul Nicolae, era sa-mi explodeze inima de o exaltare pe care nu pot s-o descriu in cuvinte. Spre seara, pe strada Memorandului din Timisoara, unde-am copilarit, am cunoscut-o pe Ana Jaroslawa Daniel si am descoperit fulgerator cum se va incheia romanul pe care o sa-l scriu cindva. Jarka abia a trecut de 20 de ani, e frumoasa si blinda, poarta vesminte albe si isi vegheaza bolnavii ca un inger. Pe Memorandului 84 se afla cel mai ingrijit loc pe care l-am vazut vreodata, unde e alinata suferinta celor foarte bolnavi. Un fel de rai. Acolo a fost internata Carmen, colega mea, si-acolo sora Jaroslawa mi-a aratat cum a reusit Caritasul sa preschimbe o casuta pricajita intr-un hospice ultramodern, cu saloane, bai, sala de mese, cabinete medicale, capela, gradina si o manastire pe strada Cozia. Am ascultat povestea trudei prin care maicutele slovace din Congregatia Fiicelor Sfintului Francisc de Assisi au facut ca totul sa fie ca acum. Jarka a vorbit senin, cu incredere, cu intelepciune, cu un zimbet de copil pe fata, despre viata ei de zi cu zi, despre bolnavi, despre suferinta si moarte. M-a vazut cum o ascult incremenita, m-a luat in brate, m-a sarutat si mi-a soptit blind sa nu va fie frica.