Mai un concert, mai un milion de la „Suplimentu'”, important e sa fim sanatosi si fericiti. Ca, de muncit, muncesc fetele noastre, noi sintem artisti.
Imi trimite meil partenerul meu, taman din greit britan, cum ca Internetul e limitat si nu are cum sa se achite de sarcina de a scrie articolul. Ma roaga sa-i tin locul, iar eu il degrevez, senin, de aceasta corvoada. Insa abia dupa vreo juma de ora realizez ca nu e bine, fiindca sa-i tii locul lui Bobo, la ziar inseamna sa scrii cu aceeasi finite, bun-simt si modestie, cu detasarea si obiectivitatea cu care el ne-a obisnuit de trei ani incoace. Doar ca eu nu pot face asta, fiindca sint impulsiv, subiectiv si nu suport neologismele.
Spre exemplu, daca am trece impreuna pe linga un cuplu, in parc, si i-am vedea imbratisati sub clar de luna, Bobo ar scrie ceva de genul chemarea lirica a ludicului, imbratisari tandre scaldate cu blindete de astrul noptii, doi adolescenti indragostiti pe care nu te mai saturi sa-i privesti… pe cind eu as nara amuzat despre cei doi nesimtiti care se lingeau in boscheti, iar el, handralaul, o mamelea cu nerusinare la un metru de noi, incit era sa ma inec cu cojile semintelor in momentul in care am inceput sa-i fluier, dupa care am strigat discret: ##te-o, bai!
Ce sa-i faci, avem viziuni scriitoricesti diferite. Dar, daca omul nu poate, inseamna ca nu poate. Ce vreti, sa-i dam in cap? De asta avem prieteni, nu?