Actualitate  -  Iulia Blaga  -  

„This is gonna end badly“, spune obsesiv personajul lui Adam Driver din The Dead Don’t Die de Jim Jarmusch, filmul care a deschis în 14 mai 2019 cea de-a 72-a ediție a Festivalului de Film de la Cannes. „Festivalul a început cu sfârșitul“, a scris „Le Monde“, numai că „Le Monde“ a scris prea laudativ (poate sub emoția deschiderii oficiale) despre un film care nu e de nivelul altor titluri ale cineastului american (de pildă, Paterson, care a fost în 2016 în Competiție). Totuși, era numai bun să deschidă festivalul. E regizat de Jarmusch, e distribuit de Universal, intră în același timp pe marile ecrane din Franța și are o distribuție răsunătoare, formată în mare parte din prietenii cu care Jarmusch a lucrat de-a lungul vremii.

Alături de alți jurnaliști, am urmărit ceremonia transmisă în direct în Sala Debussy, foarte aproape de Grand Théâtre Lumière. Ceremonia a putut fi văzută în acest an și pe Canal+, dar și în 600 de cinematografe din Franța, unde a fost proiectată la pachet cu filmul lui Jarmusch.

Reacțiile jurnaliștilor nu se compară cu cele ale publicului din Grand Théâtre Lumière. La noi s-a aplaudat când ceremonia a început cu omagiul pentru Agnès Var­da, care a murit de curând (ea e și pe afișul festivalului), s-a râs în hohote când operatorul l-a surprins pe Bill Murray (protagonist în filmul lui Jarmusch) stând cu ochii închiși și relativ plictisit în timpul discursului lui Alejandro González Iñárritu și unii jurna­liști chiar l-au huiduit pe Iñárritu când a intrat în scenă. Cineastul mexican e în acest an președintele juriului Competi­ției. Poate nu întâmplător, una din ac­trițele cu care a lucrat face parte din juriu. Elle Fanning avea 8 ani când a făcut cu el Babel (2006). În acest an, juriul mare pare unul foarte serios. În afara lui Elle Fanning are numai regizori în compo­nență: Paweł Pawlikowski, Yorgos Lanthimos, Alice Rohrwacher, Kelly Reichardt, Enkil Bilal, Robin Campillo și Maimouna N’Diaye (senegaleza e și actriță, și cineastă).

Deși e inclus în Competiție, filmul lui Jim Jarmusch nu pare să aibă nici șanse, nici pretenții la palmares. Inspirându-se în mod vădit din alte filme de gen (mai ales ale lui George A. Romero), el prezintă o apocalipsă zombi în mare parte în cheie comică și care chiar când o dă pe tonuri grave (Tom Waits în postură de homeless e raisonneurul), tot nu prea duce nicăieri. Dar e o întâlnire foarte plăcută cu mulți interpreți cunoscuți și foarte buni, majoritatea prieteni de-ai lui Jarmusch: Bill Murray, Adam Driver, Tilda Swinton, Tom Waits, Iggy Pop (în rol de zombi, primul care scoate o mână din mormânt împreună cu Sara Driver, care în afara ecranului e iubita lui Jarmusch), Steve Buscemi, Danny Glover, Rosie Perez, Selena Gomez, Caleb Landry Jones. Pe covorul roșu nu au venit toți, iar Tilda Swinton (într-o rochie argintiu metalizat, mai extraterestră ca oricând, poate să fie în ton cu personajul) a stat tot tim­pul lângă Jarmusch. În sală (unde Jarmusch a intrat cu ochelarii de soare la ochi) erau ca regele și regina.

Apocalipsa zombi a lui Jarmusch se datorează dezechilibrului ecologic promovat la rang de politică oficială – trimiterile la Trump sunt străvezii (printre altele, Steve Buscemi poartă o șapcă roșie pe care scrie „Keep America White Again“), dar și culturii materialismului și consumerismului. Dincolo de aceste idei nu foarte profunde și nici noi, exprimate prin stereotipurile filmului de gen centrate pe modul comic, se află probabil expresia fricii de moarte, pe care Jarmusch a mai explorat-o în Dead Man (1995) sau Only Lovers Left Alive (2013) și care probabil îl preocupă mai mult cu fiecare an.

O poveste de creștere

Tânăra americancă Annie Silverstein, care a câștigat în 2014 Cinéfondation (secțiunea filmelor de școală), a revenit la Cannes cu lungmetrajul de debut Bull, selec­ționat în Un Certain Regard, sec­țiune care în acest an numără nouă prime filme precum și opt filme semnate de femei. Bull e bi­ne ținut în mână pentru un debut și emoționant fără risipă despre o adolescentă din Texas, care gă­sește în rodeo un pai de care să se agațe în deriva în care se află. Provine dintr-o familie săracă, mama (de care e foarte legată) e la închisoare, bunica e bolnavă și nici n-o susține emoțional, iar mediul ca și modelele din jur o predispun la trafic de droguri și prostituție. Când intră cu gașca în locuința vecinului de culoare care lipsește în weekenduri, trăgând un chef care îi dă acestuia gospodăria pes­te cap, omul are bunăvoința să nu facă plângere la poliție dacă fata îi face curat la loc.

Așa începe o prietenie care o transformă pe adolescentă până la a descoperi că i-ar plăcea și ei să se urce în cârca taurului și să încerce să-și controleze emoțiile. Însă Bull nu e o success story, n-o vedem pe Kris începând să se antreneze și devenind campioană. Rodeoul e tratat mai mult la modul metaforic – o imagine a curajului de a rezista în șaua existenței și o șansă de a evita să facă alegeri proaste. Filmul pune în egală măsură accent pe vecinul Abe (interpretat de Rob Morgan), fost campion de rodeo care din pricina prea numeroaselor accidente (pe care le tratează cu morfină) nu mai e în șa, ci pe post de torero, adică cineva care să-l salveze pe călăreț în caz de pericol, atrăgând taurul după el.

Cum interesul poveștii se mută concomitent de pe Kris pe Abe, filmul devine la un moment dat un fel de The Wrestler, cu un personaj care știe că, dacă se întoarce în arenă, va muri. Bine documentat pe zona săracă a sudului SUA (unele case parcă sunt de pe vremea Războiului de Secesiune), filmul are în distribuție mulți ne­profesioniști și o autenticitate pe care filmatul din mână, aparent neglijent, o zdruncină uneori.

Mizerabilii Franței moderne

Francezul Ladj Ly e singurul debutant din Competiția acestui an. Les Misérables, care a avut premiera mondială în 15 mai, extinde un proiect de scurtmetraj din 2017 despre trei polițiști care ac­țio­nează în Montfermeil, suburbie pariziană unde Victor Hugo și-a plasat romanul din secolul al XIX-lea. Teza e că Montfermeil se scal­dă în aceeași mizerie ca pe vremea lui Hugo, că e în continuare o zonă de care nimănui nu-i pasă. În interviuri, Ly (care se plânge că nici regizorii de culoare din Franța nu sunt susținuți) spune că filmul lui e un semnal de alarmă pentru gu­vernanți, deși e de părere că venirea la putere a lui Emmanuel Macron doar a în­răutățit lucrurile. Filmul se petrece pe parcursul a două zile și scoate în evidență abuzurile comise de polițiști, înche­indu-se cu cuvintele lui Hugo: „Re­țineți, prieteni, nu există nici buruieni, nici oameni răi. Nu există decât grădinari nepricepuți“.

Filmul lui Ladj Ly, bine condus pe zona de lucru cu nepro­fesioniștii și pe scenele de mulțime, suferă – ca orice film francez recent care se vrea realist (vezi supraapreciatul Polisse, de Maiwen), de un realism mimat și de o zonă de artificial care vine și din replici, și din cum sunt spuse (mai ales de cei care joacă oameni ai legii). În plus, nu se susține dramaturgic. E imposibil de crezut că trei polițiști pregătiți și cu expe­riență nu pot ține în mână un grup de copii recalcitranți, ba în plus unul lovește un copil cu o grenadă cu gaze lacrimogene. Iar a doua zi cartierul se regrupează și declan­șează un război împotriva celor trei polițiști. Începutul promiță­tor, cu filmări în ciné-verité la un meci al naționalei Franței înfăți­șând străzi în centrul Parisului inun­date de oameni majoritar de culoare, se dovedeș­te până la ur­mă a fi doar o petardă, nu o bombă. Important din punct de vedere social pentru Franța momentului, filmul nu e memorabil din punct de vedere artistic.

Mă opresc aici. Am vorbit doar despre filme văzute în primele două zile. Despre restul, în cores­pondențele viitoare.

Galerie foto