Programul "Sibiu 2007" a fost apreciat ca un succes atit de oficialii europeni, cit si de localnici, asa cum o arata acum sondajele de opinie. Care a fost atuul Sibiului? Atuul Sibiului a fost, paradoxal, legat de trecutul sau. Acum, sa nu fiu gresit inteles, nu e vorba de trecut in sensul de istoria sa. Ci de faptul ca acest program nu a inceput, caramizile nu s-au asezat in 2007. Foarte multa lume face aceasta confuzie, ca acest program a picat din cer, ca istoria Sibiului a inceput in 2007 si se intreaba daca mai exista Sibiu dupa 2007. Este o foarte mare eroare!
Pregatirea, in ghilimele, pentru acest program, a inceput de foarte mult timp, iar atuul principal al Sibiului a fost tocmai capacitatea sa de a produce atit strategii de dezvoltare urbana, cit si evenimente culturale credibile. Credibile in ochii Europei, in masura in care acest lucru conteaza – si a contat foarte mult in acordarea titlului – si in ochii cetatenilor. Deci capacitatea sa de a se autoregenera. Au fost si alte atuuri, in mod esential legate de oras in sine. Este un loc multicultural, in ciuda multor aprecieri, cum ca ar exista o superioritate sau inferioritate a unei culturi asupra alteia. Este o Europa in miniatura, din foarte multe puncte de vedere. Istoria Sibiului este o istorie a migratiei, la fel ca si a Europei, Sibiul este un loc al convietuirii. Un alt atu este patrimoniul arhitectural de exceptie si, nu in ultimul rind, capacitatea conducatorilor actuali de a intelege ceea ce numesc englezii prin „the momentum”.
Daca ati lua-o de la capat, ce ati schimba?
Aparent, simpla intrebare, foarte complicata in realitate. Pentru ca programul „Sibiu 2007”, pe linga partea sa pur culturala, a fost un act de balansare. Partea sa esentiala a fost echilibrul. Si anume a balansa un set de dileme. Un set de chestiuni care in alt context nu s-ar fi putut balansa. In afara de aceasta chestiune a fost si, probabil, unul dintre cele mai interesante exercitii de guvernare din istoria moderna a Romaniei. A fost vorba de a pune in balans autoritatea publica nationala, cu propriile sale reglementari, care sint, asa cum stie toata lumea, absolut limitante pentru operatorii culturali, de a pune in balanta acest tip de guvernare cu guvernarea locala si cu finantari private, de la sponsori… Iata o prima chestiune de echilibrare.
Revenind la dileme, citeva exemple: mobilizarea resurselor catre cladiri de prestigiu sau catre finantare de evenimente? Catre artist sau catre proiecte? Si asa mai departe. Sint dileme sociale, culturale, de management al proiectului. Este foarte dificil de spus in momentul acesta ca nu as mai face un anumit lucru. De exemplu, ca nu as mai lucra cu Ministerul Culturii. Ar fi o mare eroare. Chiar daca in sine lucrul a fost foarte dificil, noi spunem ca aceasta cooperare, nu foarte lina pe parcursul anului, a decurs foarte bine pina la urma. Am reusit sa invatam unii de la altii care sint limitele in acest moment si ce anume ar trebui schimbat.
Revenind la ce am schimba?
As fi pornit mult mai devreme, in mod cert, pregatirea. Si probabil ca as fi facut campania de comunicare altfel. In sensul apropierii mai puternice de promovarea evenimentelor. Promovarea evenimentelor de sine statatoare, sau a sezoanelor. Campania, dupa cum stiti, a fost licitata de Ministerul Culturii si a trebuit sa raspunda la doua deziderate majore: promovarea programului in sine, ca imagine, ca brand, si imaginea Romaniei in lume. Aspectele legate de program au fost gestionate de Sibiu, local, in baza unei strategii nu neaparat diferite, dar de multe ori lasind aparente de paralelitate cu campania mainstream. Si lucrul acesta l-as fi facut cu totul altfel. Apoi, as fi organizat oarecum diferit nu neaparat selectia, cit „call for project”, adica as fi stabilit foarte limpede din start care sint asteptarile, cerintele. S-a creat, oricum exista, o nebulozitate a operatorilor culturali, ca ar fi un fel de „Cintarea Romaniei”. Noi oricum avem aceasta tara… S-a pornit cu aceasta mentalitate, cu acest heirupism, ca absolut toata lumea trebuie sa fie, ca este o jignire pentru un proiect daca nu corespundea calitativ, ori managerial… Un alt tip de abordare, al explicitarii programului inainte, probabil ca este un alt lucru pe care l-as fi abordat cu totul altfel.
Peste 80% dintre sibieni declara, conform sondajelor, ca si-ar mai dori in Sibiu un program ca in 2007. Ce semnifica un astfel de raspuns?
Exista doua efecte pe care „Sibiu 2007” le-a produs la nivel local. In ceea ce priveste publicul, in primul rind. Eu sint sigur ca, sa nu spunem gusturile, dar apetenta pentru evenimente a crescut. Asta poate parea un lucru foarte bun. Exista si un efect pervers al acestui trend. Si anume ca, din pacate, gradul de participare la evenimentele pur culturale a fost foarte mic. Un lucru care nu s-a spus. Nu este un lucru anormal! Sa nu fim gresit intelesi. Nu este anormal sa vina 50.000 de oameni la un concert rock, iar la expozitia Vasarely, de exemplu, sau alte evenimente din domeniul artelor vizuale sa fie mult mai putini. E normal. Dar a existat un moment in care s-a apasat foarte tare pedala unei culturi de divertisment. Lucru care se intimpla si la inchidere.