Avanpremieră  -  Suplimentul de Cultura  -  

„Suplimentul de cultură“ publică în avan­pre­mieră un fragment din volumul Studiu de fezabilitate pentru mântuire. 101 povestiri despre România, de Marius Oprea, care va apărea în curând la Editura Polirom.

– Fragment –

Sacii albaștri ai martirilor

(fragmente de jurnal)

28 aprilie 2009. Cred că cea mai crudă moarte este aceea despre care nu s-a vorbit. Despre care nimeni nu a putut povesti. Este moar­tea celor fără de cruce, a celor care au sfârșit în închisori, în lagăre sau la marginea orizontului, în câmpiile nemărginite în care au fost deportați. Am găsit până acum în arhive că au fost 651.087 de oameni care au fost închiși sau stră­mutați. Dintre aceștia, după esti­mări ce țin cont de memoriile supraviețui­torilor, de concluziile medicilor care au analizat con­dițiile de de­tenție și deportare, un sfert și-au sfârșit zilele după zăbrele, încer­cuiți de sârma ghimpată a coloniilor de muncă sau în colibele de chirpici în care au fost aruncați după ce viața de dinainte le-a fost răpită. Ar fi deci aproape 163.000 de asemenea morți, la care se adaugă alți peste 10.000 care, fără să mai treacă prin suferință și umilințe, au fost pur și simplu executați, fără vreun simulacru de proces, imediat după arestare. Încerc de câțiva ani, alături de prieteni apropiați, să găsesc aceste morminte fără cruce, risipite pe cuprinsul României. Fiecare pădure, colină, câmp sau munte poate ascunde un asemenea cimitir în care morții aș­teaptă o lumânare. Și, atunci când se întâmplă să îi găsesc, să îi redăm urmașilor spre a fi înmormântați după rânduială, avem întotdeauna la noi lumânări, pe care le așezăm la căpătâi. Iar lumânările iau lumină din sufletul lor, din ultima lor gură de aer.

7 mai 2009, Hațeg. Am intrat într-o sală înaltă și răcoroasă, cu o mare tulburare. Aștept, dar nu mult. Profesoara Alina Bratu, care sosește curând, îmi întinde o mâ­nă mică și moale. Mâna mea e transpirată, apuc, tremurând, în­tr-un gest cam nepoliticos și sper că neobservat, să mi-o șterg înainte de buzunarul pantalonilor, ca și când aș căuta ceva. De fapt, căutam cuvinte, dar nu erau aco­lo. Nu am mai trecut niciodată prin așa ceva. Se așază pe marginea unui scaun și mă privește curioasă, în timp ce schimbăm câ­teva replici de com­plezență. Îi spun că îmi place mult clădirea liceului, o fostă cazarmă austriacă, bine conservată și renovată, aflată chiar pe malul Streiului, în Hațeg. I se luminează fața. E profesoară de istorie și directoare a liceului. Îmi spune și ea că ur­mărește cu admirație ceea ce facem și apoi, pentru că pauzele dintre ore sunt scurte, mă întreabă cu ce mă poate ajuta (este evident că e o vizită de lucru, și nu de protocol; se uită fix la bocancii mei, pe care nu îi curăț niciodată și pe care s-a adunat praful morții). Trag adânc aer în piept și îi spun: „L-am găsit pe bunicul dumneavoastră, Petru. Adică osemintele lui“. Îmi zice că știe că a avut un bunic, ai ei nu i-au vorbit niciodată de el, spunându-i doar că a murit demult, imediat după război. „De fapt, la 21 noiembrie 1952. La Băiești, sus pe deal“, îi spun cumva abrupt, ca și dealul pe care l-am urcat ieri. Îmi cere voie să iasă puțin și se întoarce, o secretară aduce două cafele, deși nu am cerut. A găsit pe cineva să îi țină locul la oră. Cu încetul, îi spun că e mai bine că nu s-a vorbit despre asta, altfel nu ar fi putut face Facultatea de Istorie în anii comunismului, având un bunic executat ca partizan. Apoi o întreb dacă poate aduce un preot acolo sus și cele ce se cuvin pentru slujbă. Fără îndoială, zice, se va ocupa de tot. Mă întreabă despre bunicul ei și îi spun ce știu. Că Petru și Iosif au fugit, fiindcă erau căutați de Securitate, și s-au adăpostit în munți. Că au stat ascunși doi ani, ajutați de rude și prieteni, într-un bordei săpat în marginea unei văi, la poalele Retezatului, la vreo 6-7 kilometri de comuna lor, Băiești. Că au fost trădați, secu­riștii au aflat cumva unde se ascundeau, au înconjurat bordeiul și i-au somat. Iosif a ieșit și a primit un glonț în piept, a supra­viețuit și a fost condamnat la 25 de ani de temniță, l-am întâlnit ieri – are și acum deasupra inimii o gaură prin care poți băga degetul. Că Petru nu s-a predat, a început să tragă, avea o pușcă și un încărcător de rezervă, pe care l-am găsit în ceea ce odinioară a fost buzunarul vestonului său, iar securiștii au aruncat o grenadă în bordei. Că Petru are craniul sfărâmat de acea grenadă. Doamna profesoară ridică ceașca de cafea, mai grea parcă decât lumea. Varsă jumătate pe ea și începe să plângă.

8 mai 2009, Băiești. Suntem la marginea gropii, cu toții. Echipa noastră, polițiști, un criminalist, o tânără procuroare din Hațeg, tot Alina, care a avut grijă să aducă acolo sus, la poalele Retezatului, Statul român. Dar nu cu ostilitate. E bine că Statul transpiră măcar acum un pic pentru o viață răpită. Nu știu de ce, șeful arheologilor, Ghiță Petrov, e furios pe polițiștii veniți mai devreme. Alina, profesoara, a venit cu un preot tânăr, obosit și totodată tulburat de ceea ce se petrece la marginea unei păduri de sub Retezat. Nu știu cum, au venit și mulți copii din sat, deși urcușul nu este ușor. Începe slujba, se aprind lumânări. Dintr-odată, printre noi țâșnește un băiat de 10-12 ani și sare în groapă. Se apropie fără teamă de craniul sfărâmat al lui Petru și așază pe el un buchețel de albăstrele și gălbenele pe care le-a cules din pădure. Alina, nepoata lui, plânge iar. Îmi vine greu, din ce în ce mai greu să nu o fac și eu. Apoi o fac. Apoi îi îndepărtez pe toți – după slujbă vine cel mai crud moment, cel în care se face expertiza criminalistică și desfacem ră­mășițele os cu os, și rămășițele se așază în pungi mai mici și toate într-un sac mare de plastic, albastru. „Cine duce sacul?“, întreabă Ali­na procuroarea. Ghiță, ocupat cu notițele lui, spune morocănos: „Să-l ducă ăl mai mare în grad“. Pesemne, cel cu care se certase. Așa a și fost. Numai că subcomisarul s-a rătăcit în pădure și a rămas în urma noastră, cu Petru în spate. Ne-a reîntâlnit la o stână pe malul Streiului, unde proprietarul, un fost ofițer SRI, ne-a dat câte o bucată de caș și un păhărel de țuică, să fie de sufletul mortului. A băut și subcomisarul, cu încuviințarea Alinei procuroarea, vizibil tulburat, asudat și cu cascheta sub braț, pentru a-și domoli spaima prin care trecuse, rătăcit în pădure, cu un mort în spate. În acest timp, unul dintre puii de câine pufoși și albi care ni se încurcau printre picioare a intrat curios și jucăuș în sacul albastru. Culcat în iarbă, sacul albastru părea, dintr-o­dată, că a prins viață.

CARTEA

Am scris această carte din patriotism. Pe la finele anilor ’80, bunul meu prieten și coleg de liceu Andrei Bodiu, a cărui pierdere prematură o regret nespus și o voi regreta toată viața, a rostit o propoziție memorabilă, care mi-a rămas întipărită drept cea mai bună definiție a coșmarului în care ne aflam atunci: „Noi, aici, trăim cu un picior în Balcani și cu celălalt în groapă“. Cumva, inconștient, cred că am vrut să‑i și arăt lui Andrei, acolo în cer, unde se află, că lumea noastră s-a schimbat. Că nu mai suntem în pragul unei morți istorice. Că suntem o națiune tânără. Că avem totuși un viitor —o viață în față. Sper că vei înțelege, cititorule, din toate povestirile de față, că le-am scris din două motive: mai întâi, pentru că eu cred cu tărie că vom fi în stare să croim în cele din urmă și un adevărat „studiu de fezabilitate“ pentru calea de a ieși, ca neam, din „tărâmurile de frontieră“, și apoi pentru că, așa cum arată titlul, eu cred în mântuire.