Interviu  -  Ramona Iacobute  -  

Zilele acestea se repetă intens la Teatrul Național din Iași, la ultima premieră din această stagiune, Titus Andronicus de William Shakespeare. Omul-cheie al spectacolului este regizorul de origine luxemburgheză Charles Muller, venit la Iași hotărât să monteze acest text la care se gândea de câțiva ani.

Charles Muller s-a născut în Luxem­burg, în 1953, și a studiat arta la Cambridgeshire College of Arts and Technology și apoi la Academia de Stat pentru Muzică și Arte Performative din Stuttgart. Și-a început cariera de regizor în 1984, iar între 1980 și 2004 a predat la Facultatea de Teatru de la Universitatea de Muzică din Saarland, la Academia de Stat pentru Muzică și Artele Spectacolului din Stuttgart și la Academia de Film din Ludwigsburg. Din 2004, Charles Muller a fost numit directorul Teatrului Municipal Esch-sur-Alzette din Luxemburg. Deși la începuturile sale a cochetat și cu actoria, și-a dat seama destul de repede că regia este teritoriul pe care se simte cel mai bine în teatru. De-a lungul carierei s-a apropiat de universul dramatic al ma­rilor scriitori, montând texte de Aristofan, Igor Bauersima, Samuel Beckett, Anton Cehov, Euripide, Jon Fosse, Chris­topher Fry, Witold Gombrowicz, Homer, Ödön von Horváth, Franz Kafka, Stefano Massini, Lars Norén, Sean O’Casey, John Osborne, Willie Russel, Werner Schwab, Kurt Schwitters, William Shakespeare, Botho Strauß, George Tabori, Frank Wedekind, Peter Weiss. Muller nu este pentru prima dată în România. A mai pus în scenă spectacole la Sibiu și Timișoara și are o rela­ție specială cu scenograful român Dragoș Buhagiar, pe care l-a abordat și pentru montarea de la Iași.

Publicul din Iași nu vă cunoaște foarte bine. De aceea v-aș ruga să ne spuneți câte ceva despre dumneavoastră. Când ați început ca regizor și de ce v-ați ales această meserie?

Mai întâi am fost actor, dar după un timp mi-am dat seama că sunt mai talentat ca regizor. Și acesta a fost un moment de evoluție în viața mea profesională.

Ce v-a făcut să ajungeți la această concluzie?

Eram profesor la Școala de Artă Dramatică din Stuttgart și din acea postură am aflat multe trucuri practice ale meseriei. Așa am remarcat ce rol important poa­te avea imaginația în această meserie și că îmi pot imagina mai mul­te personaje deodată, nu doar pe cel pe care îl joc. Am sim­țit că aș putea face mai multe cu un spectacol ca regizor decât aș fi putut ca actor. Actorul poate juca doar un personaj, de cele mai multe ori, însă ca regizor poți duce în direcția pe care ți-o do­rești cinci, zece personaje, după caz. De asemenea, îmi place să pregătesc un spectacol, să mă gân­desc și doi ani la el, apoi să încep repetițiile și să îl aduc la o formă finală.

Vă detașați greu de un astfel de spectacol la care lucrați doi ani sau chiar mai mult? Mai ales da­că spectacolul are o viață scurtă după premieră, egoul dumneavoastră artistic nu suferă?

După ce e gata spectacolul nu îmi mai aparține, aparține actorilor, publicului. Bineînțeles că mă ata­șez emoțional de el, dar egoul meu este destul de puternic încât să nu aibă prea mult de suferit.

Vorbiți-ne puțin despre stilul regizoral al lui Charles Muller.

Depinde de text. Aici la Iași, de exemplu, cu Titus Andronicus de William Shakespeare, am mers pe două tipuri de abordări: una umanistă și una mai degrabă sociologică. Pentru mine, întotdeauna abordarea trebuie să aibă legătură cu adevărul, cu credibilitatea. Ceea ce montez trebuie să prezinte credibilitate. Nu cred în teatrul politic. Dar sunt de acord cu faptul că putem da impulsuri publicului, prin reflectarea reali­tății într-un spectacol, a felului în care noi ca oameni ne comportăm. Bineînțeles că teatrul trebuie să fie și o formă de divertisment pentru public, tocmai de aceea un spectacol trebuie să aibă și umor. Simt că după atâția ani de regie sunt un expert în ceea ce înseam­nă grotesc în teatru.

Care sunt etapele pe care le parcurgeți, atunci când vă hotărâți să montați un text?

Mai întâi mă hotărăsc asupra textului, apoi încep să mă gândesc cum să îl abordez, să îl reduc sau să îl redau cât mai opulent. Aici la Iași, de exemplu, textul este mult redus, dar nu minimalist. Analizez textul împreună cu echipa, ne întrebăm cum ne sună varianta finală în propriile urechi și începem să construim scenic o versiu­ne a lui. La Iași lucrez cu traducerea în germană într-o parte și cu cea în română în cealaltă parte. Așa că pot înțelege replică cu replică actorii și, în același timp, pot învăța și puțină română. Și cum eu vorbesc bine și franceza, iar româna are origine latină, nu mă simt pierdut. În cele din urmă, vi­ne partea de repetiții cu actorii, unde se poate și improviza, mai mult sau mai puțin.

„Mă uit cu atenție înspre relația dintre bărbați și femei“

Dar obișnuiți să rescrieți un text în propria cheia când îl montați?

Nu chiar. Ceea ce fac este să tai pentru a ajunge la o versiune care să nu fie foarte lungă. Dar, asta depinde și de text. În cazul textului pe care îl montez la Iași, Titus Andronicus, dacă nu tai, mă pot lungi până la 4-5 ore de spectacol și nu îmi doresc asta. Așa că mă concentrez pe ce este esențial în­tr-un text, pe ceea ce poate fi adus la zi, pe universalitate, pe ceea ce este general valabil, indiferent de perioada istorică. Ce am încercat împreună cu Dragoș Buhagiar și Andreas Wagner pentru Titus Andronicus a fost să facem o legătură între atunci și acum, între ce era esențial în vremea când a scris Shakespeare textul și ce este esen­țial pentru omul modern. Și pot spune că nimic nu s-a schimbat cu adevărat în esența naturii uma­ne, e doar o chestiune de per­cepție și de evoluție socială. Dar cine este omul în esența sa, indiferent de schimbările prin care a trecut? Tocmai pentru a răspun­de la această întrebare am abordat textul shakespearian și dintr-o perspectivă sociologică. Ce se întâmplă într-o societate în care toate regulile morale sunt încălcate, când nu mai este nici o legislație, când avem doar dictatură? Asta încerc să analizez cu acest spectacol de la Iași. Mai mult, mă uit cu atenție înspre re­lația dintre bărbați și femei, pun sub lupă felul în care bărbații tratează femeile. Aceasta este o temă foar­te importantă în montarea de la Teatrul Național din Iași: vio­lența la adresa femeilor, violența băr­ba­ților împotriva femeilor, dar și a femeilor împotriva femeilor. Cred că este foarte important să vorbim despre asta. O altă temă importantă este cea a ideilor fasciste și a felului în care acestea schimbă societatea, relațiile între oameni. Regimurile dictatoriale încep să reapară în Europa, din păcate. Avem șefi de stat ca Putin, Erdoğan. Există, de aceea, pericolul ca Europa să se prăbușească.

Să vorbim puțin și despre dramaturgii dumneavoastră preferați. Am văzut că ați regizat de-a lungul timpului clasicii dramaturgiei, texte dificile, complexe.

Îl iubesc pe Cehov, pentru mine este unul dintre cei mai mari dramaturgi ai tuturor timpurilor. Însă în Luxemburg nu am actorii potriviți pentru personajele cehoviene. În spectacolele după textele lui, până și cele mai nesemnificative replici trebuie foarte bine redate. Apoi, îl admir pe Shakespeare. Însă, în activitatea mea de regizor am avut mult de-a face cu Beckett, așa a fost să fie, am montat multe piese de-ale sale, îi cunosc destul de bine atmosfera, personajele, ideile.

De ce Shakespeare aici, la Iași?

Voiam să montez Titus Andronicus de douăzeci de ani – pentru că sunt convins că este o piesă de actualitate, indiferent de peri­oada istorică pe care o traversăm. Ani de zile am căutat un teatru cu actori buni, pentru că ai nevoie de o distribuție foarte bună pentru un astfel de spectacol. Și căutările mele s-au oprit la Iași unde am găsit ce căutam. Putea foarte bine să fie un alt teatru.

Cum ați ajuns în orașul nostru?

Lucrez mult cu Dragoș Buhagiar și într-o discuție de acum doi ani, cam așa, i-am spus că Titus Andronicus este un text pe care mi-aș dori foarte mult să îl montez și că aș putea să îl montez în Iași.

L-am propus și la Sibiu, dar nu și-au dorit atât de mult textul.

Cum decurge lucrul cu echipa de la Iași?

Sunt în etapa în care descopăr echipa, dar pot spune că sunt mulți actori buni aici. Nimic nu este sigur până la final, așa simt la orice spectacol, dar repetițiile avansează pe o cale bună. Chiar în momentul în care vorbim suntem într-o fază decisivă, așa că trebuie să pătrundem cât mai adânc în text. Nu sunt de un optimism orb, nu am fost niciodată, de aceea mă aștept și la ce e mai rău, dar până în acest moment cred că facem o treabă bună eu și echipa ieșeană.

„Cred că Iașiul este un oraș subestimat în România“

Ce părere aveți despre oraș, cum vi se pare atmosfera culturală de aici?

Cred că Iașiul este un oraș subestimat în România, este mult mai mult decât se spune și se vorbește despre el. Mă simt foarte bine aici, este un oraș în care pot să respir, un oraș spațios, cu o arhitectură frumoasă. Se simte că a fost pe vremuri capitală. Cred, de asemenea, că oamenii de aici sunt foarte deschiși, dacă este să îi compar cu alții din alte orașe în care am fost în România.

La teatru ați mers aici? Cum vi se pare repertoriul Naționalului ieșean?

Da. Am văzut Goldberg Show, Vizita bătrânei doamne, Cafeneaua, însă nu pot să analizez repertoriul în ansamblul său. Dacă actorii își fac treaba, cred că spectacolele pot fi un succes. Dificultăți sunt peste tot.

Care este principalul dumneavoastră obiectiv cu spectacolul de la Iași?

Mi-ar plăcea ca după ce văd spectacolul, spectatorii să se gândească mai mult și mai serios la violență, de exemplu, la felul în care comunică cu ceilalți, la viața lor.

Când vă hotărâți pentru un dramaturg, abordarea este aceeași, indiferent unde montați?

Da. Cu toții sunt oameni. Dragostea, de exemplu este universală, indiferent unde te afli, în Moscova, Washington, Londra, Bruxelles. Dramaturgia lui Shakespeare este universală, ajunge la fiecare dintre noi, indiferent în ce loc de pe planetă trăim. Încep cu omul, tot ce acesta poate spune, simți, face. Întotdeauna îmi ima­ginez că nu mai am nici un ban pentru a face un spectacol, că am doar oamenii, actorii și că trebuie să mă descurc. Îmi doresc de fiecare dată, indiferent de text, să ajung la esența ființei umane.

Pentru că ați lucrat și cu echipele de actori din Timișoare și Sibiu, ne puteți spune ce este diferit la Iași, ca atmosferă de lucru, ca abordare?

Depinde din ce perspectivă privesc lucrurile. În Sibiu am avut o echipă foarte puternică, s-a legat foarte repede totul, actorii aveau foarte multe de oferit. Aici, la Iași, abordarea e mai mult una de genul „spune-ne ce avem de făcut și încercăm să facem“. Dar lucrurile s-au mai schimbat pe parcurs. Actorii sunt acum conștienți că au libertate. Am constatat că de fiecare dată când montez ceva în Est, actorii vor să știe exact ce gândesc, la fiecare replică din textul dramatic. Așa că pot spune că toate teoriile lui Stanislavski func­ționează în această parte de lume. În Germania, de exemplu, actorii sunt mult mai implicați și pot avea o atitudine de genul „tu taci acum, regizorule“ după ce am început discuțiile pe text și apoi se urcă pe scenă și încep să joace. Acolo artiștii sunt obișnuiți să discute și apoi să ofere, să sugereze abordări ale personajelor. Încet-încet, începe să se întâmple asta și cu actorii de la Iași, cel pu­țin în relația cu mine. Și chiar apreciez asta. Nu pentru că nu aș avea imaginație proprie, ci pentru că sugestiile vin din mintea lor, sunt legate de fanteziile lor.

„Pun foarte mare accent pe limba foarte bine vorbită, pe vocile bune, pe implicare în text“

Cum vedeți teatrul care se face în zilele noastre, ce părere aveți despre teatrul postmodern?

Este un fel de a face teatru, dar are o anumită răceală în ochii mei. Eu pun foarte mare accent pe limba foarte bine vorbită, pe vocile bu­ne, pe implicare în text, pe rele­van­ța pronunției unor replici. Une­ori, în astfel de abordări post­moderne nu mai înțeleg cuvintele care se rostesc pe scenă, cultura limbajului dispare, într-un fel. Deconstructiviștii din teatrul zilelor noastre iau un text de Shakespeare, de exemplu, și îl desfac în bucăți multe. Am vorbi cu astfel de regizori și actori tineri și mi-au spus că ei așa simt mai bine textul, fragmentându-l. Nu mai respectă o cronologie anume, lasă publicul să meargă acasă după vizionare și să își imagineze lucruri. Ei așa văd lumea. Însă, felul acesta de a face teatru poate fi înșelător, o anumită parte din public se poate pierde undeva pe parcurs. Eu încerc să mă adresez unui public cât mai divers. Versiunea textului pe care o folosesc aici la Iași, de exemplu, este o construcție care include atât textul original, cât și limbaj modern. Am creat punți de legătură între exprimarea de atunci și cea de acum. Une­ori, limbajul e mai poetic, cu o anumită ironie în el, alteori mai crud, mai violent, mai actual.

Ce alte pasiuni mai aveți, în afară de teatru?

De anul trecut nu mai sunt manager de teatru, din cauza vârstei, la 65 de ani trebuie să ieși la pensie în Luxemburg, așa că sunt în perioada de recuperare, momentan. Însă, o fac cum știu eu mai bine, regizând. Sunt deja la al doilea spectacol după pensionare. Așa că teatrul este principala și cea mai importantă pasiune a mea.

Aveți câteva repere, modele în această meserie pe care o practicați de atâția ani?

Am un enorm respect pentru Silviu Purcărete. Din punctul meu de vedere este unul dintre cei mai buni regizori. De altfel, am și lucrat împreună, prin 2007. Toată aventura mea în România a început atunci, în 2007, când Sibiu și Luxemburg erau capitale culturale. Și așa am dezvoltat o colaborare cu România de mai bine de 10 ani. Am montat Metamorfozele după Ovidiu, în 2007, în Luxemburg, cu o echipă mare și, pentru a marca cei 10 ani de colaborare cu România, am înviat din cenușă acel spectacol recent. Mai sunt câțiva regizori germani pe care îi admir, Peter Zadek, de exemplu. Tot în România i-am întâlnit și pe Dabija și pe Măniuțiu, pe care de asemenea îi apreciez .

Ce înseamnă pentru dumneavoastră succesul?

Nu am fost niciodată interesat de putere. În schimb, îmi place să analizez puterea. Mulți regizori vor să mai fie chemați și data viitoare de un teatru. Eu nu am astfel de așteptări. Dacă oamenii ies de la un spectacol de-al meu emo­ționați, marcați, asta înseamnă pentru mine un succes.

De-a lungul timpului ați simțit că vă repetați, că alunecați în manierism?

Estetic nu, nu cred. Dar am o linie pe care o urmez mereu, vreau ca textele să fie corecte și bine interpretate.

Care credeți că mai este rolul teatrului în zilele noastre?

Am remarcat diferențe foarte mari între Est și Vest. În Est, teatrul are un rol foarte puternic, însă pe măsură ce te îndrepți spre Vest în­tâlnești din ce în ce mai mulți tineri răsfățați și lipsiți de cultură. Nu merg la teatru, nu citesc prea mult. În anii ’70, când eram mai tânăr, eu și colegii mei de gene­rația credeam că putem schimba societatea prin teatru, eram idea­liști, șocam publicul cu tot felul de puneri în scenă. În zilele noastre, apropierea de public se face altfel, de multe ori acesta este adus pe scenă, pus să inte­rac­ționeze cu actorii. S-a ajuns chiar să se creadă că oricine poate face teatru, dar nu e chiar așa.

Cum puteți rezuma experiența regizorală de la Iași?

Interesantă. Câteva personaje sunt foarte intense. Este un spectacol cu doar trei personaje feminine și multe personaje masculine și pu­ne foarte bine în lumină felul în care bărbații tratează femeile. Pe modelul hashtagului #metoo, vor putea fi văzute pe scenă exemple de abuz din partea bărbaților.