Vazuta de la Praga si nu numai, scena muzicala clasica romaneasca, regret sa o spun, ramine una fara vizibilitate internationala. Nimic comparabil cu succesul filmului sau al dansului romanesc, in ciuda unui limbaj, in ultima instanta, mult mai usor de transmis si asimilat. Nu ma gindesc, fireste, la sutele de muzicieni romani care isi cistiga piinea, de multe ori si o celebritate, mutindu-si casa in strainatate. Ma gindesc la ce se petrece in Romania.
Despre cine ar trebui sa-si asume responsabilitati pentru a difuza muzica si muzicienii romani se poate discuta mult. Intr-o masura, lipsa de vizibilitate este, poate, vina directorilor institutelor culturale si dovada unei incapacitati de a se structura o politica pe lunga durata, simpla si convergenta. Ma gindeam, de exemplu, ca intre Viena si Praga nu sint decit citeva ore de drum, la fel si intre Praga si Berlin. Distanta nu este mai mare intre Paris-Bruxelles si Londra. Stabilirea unor axe culturale, pe care sa circule aceiasi artisti, muzicieni in speta, nu ar trebui sa puna probleme deosebite, in cazul stabilirii din timp a unui calendar si a dotarii materiale a institutelor cu un minim, sa spunem un pian bun. Pe o durata lunga, cheltuielile de organizare s-ar reduce, iar posibilitatile unei propagande culturale mai consistente ar spori. De aici si pina la a le da niste posibilitati de a se face cunoscuti unor instrumentisti premiati la Concursul „George Enescu” sau unor tineri solisti vocali, de exemplu, pe care ii lanseaza in tara o artista si o profesoara admirabila cum este Mariana Nicolescu nu ar fi decit un pas.
Un al doilea ar putea fi stabilirea unor colaborari intre Festivalul „Enescu” si festivaluri similare din tarile (macar) est-europene. Cele de la Budapesta sau Praga, mai bine cunoscute international decit mamutul financiar guvernamental bucurestean, o fac deja si cu folos pentru muzicienii si culturile lor.
In paranteza fie spus, as fi nedrept, daca nu as felicita aici initiativa Institutului Cultural din Bucuresti de a aduce in tara Cvartetul Belcea si a organiza clase de masterat cu ei. Una din putinele initiative fructoase ale anului muzical. O alta este trecerea Radioului Romania Muzical la transmisiile live, pe Internet.
Anul nu a adus o ameliorare nici in ce priveste situatia cartii muzicale sau a discului. E suficient sa privesti, acolo unde exista, raftul cu literatura muzicala dintr-o librarie. Despre lipsa de apetit muzical a editurilor, exceptind mai nou Humanitas-ul, am mai vorbit. Dar o exista o cercetare muzicologica romaneasca? Una care sa fi mai studiat in anii trecuti din 1989 incoace si altceva decit batutele cai enesciene? Daca exista, pentru melomanul obisnuit, pentru nespecialistul care vrea sa se instruiasca, ea este practic invizibila. Nu mai vorbesc de instrumentele de referinta, de dictionare, concertografii, discografii, utile si necesare pe de o parte studentilor de conservator, iar pe de alta eventualilor cercetatori straini interesati de muzica din spatiul romanesc.
Nici pentru discuri anul nu a fost propice. Exceptia pe care o reprezinta setul Electrecord cu Missa in do minor de Mozart si Missa Solemnis de Beethoven, dirijate de Constantin Silvestri si cu vocile de exceptie ale Emiliei Petrescu si Elenei Cernea, nu face decit sa intareasca regula. Nimeni nu pare interesat sa se angajeze intr-un demers serios si sustinut de recuperare a trecutului muzical, atit cit mai exista in arhive. S-ar spune ca fiecare cloceste pe arhiva lui, transformata din patrimoniu national, in patrimoniu personal. Daca la Festivalul „Enescu”, Ioan Holender a facut o demonstratie elocventa a calitatii si numarului artistilor vocali romani din strainatate, nici o initiativa de a le inregistra vocile pe discuri, fie macar ca o marturie a scolii autohtone de canto. Cum majoritatea solistilor nu sint legati prin contracte exclusive de case de discuri straine, efortul ar fi fost mimin.
Dezamagitor este si tratamentul de care se bucura alti buni muzicieni romani contemporani. Daca nu ma insel singurul disc Electrecord al anului dedicat unui artist din aceasta categorie – si daca o mai fi unul situatia nu se schimba! – este cel dirijat de Horia Andreescu la pupitrul Orchestrei filarmonice a radiodifuziunii olandeze; o inregistrare live a carei data nici macar nu e specificata, pentru a nu mai vorbi de prezentarea critica doar in limba romana.
Inutil sa mai consum cerneala tipografica pretioasa. Poate o noua generatie sa transforme acest peisaj ca de dupa batalie, intr-unul fertil. Pina atunci, melomanilor cititori ai „Suplimentului”, Sarbatori fericite!
P.S.: In final, un cuvint bun si urari de insanatosire totala violonistului Serban Lupu, dupa nemeritatul accident de la Filarmonica.